Jurnalul Editorialistic de Groza

Este ziua în care rup toate legăturile diplomatice cu fratele meu. Prin prezenta îl anunţ că nu mai este binevenit pe partea mea de apartament, iar acesta este ultimul mesaj pe care i-l mai adresez. De asemenea, doresc să profit de faptul că nu-l citeşte, ca să-l declar boule, prostule, imbecile măgar, MOAFLE, bovino, tu şi APROAPE TOT neamu’ tău şi l-aş înjura şi de mamă, dacă nu ne-ar fi atât de comună.

De când locuim împreună, este un cartof, devenind cartof de canapea abia după ce am reuşit să strâng destui bani ca s-o cumpăr. În schimb, doar el are boxe, deci doar el are voie să asculte lucruri şi în urechile celorlalţi, printre care mă număr şi eu. “Pe de cealaltă parte”, eu nu am voie să învăţ să cânt la ukulele, pe motiv că nu au căşti.

Pentru că eu m-am angajat primul, s-a încetăţenit procedura că eu aş cumpăra accesoriile pentru mâncare, cum ar fi pâinea, condimentele, murăturile etc., dacă vom considera că mâncarea în sine o primim de la părinţi prin reţeaua de transport în comun, de la Zalău, în pungi reciclate de Artima şi găletuşe la 1 L pentru smântână. De când s-a angajat el, însă, s-a mai încetăţenit că el merge mai târziu la serviciu, ca să mânânce ultimele rămăşite, respectiv vine mai repede, ca să constate lipsa lor şi să mă sune cu informaţii referitoare la ce trebuie procurat. Asta fiindcă eu am bonuri. De când are el bonuri, am voie şi eu să procur hrană pe ele, atâta timp cât, desigur, i le plătesc. N-ar trebui să cumpăr haleală pe bonuri, dacă mi-ar da banii înapoi.

Recent a exprimat nemulţumiri că nu am apucat să spăl bucătăria în care el mi-a mâncat toată hrana cumpărată. Apoi, că n-am făcut curat în tura mea de făcut curat, care vine foarte aproape după tura lui de făcut mizerie.

Iar acum, eu, lihnit cum mă ştiţi, vreau să-mi fac ceva simplu, pentru mine, să mă retrag şi eu şi să mânânc în tihnă şi poate, dacă nu-i prea mult (sau, de fapt, dacâ îi), să-mi rămână ceva şi pe a doua zi, la serviciu: pâine în ou, cu smântână. Doar că îmi lipsesc următoarele: pâine, ou, smântână. De câteva zile, de pildă, aveam spaghetti. El a prădat toate pastele şi a lăsat din sos cam cât să scârm în el, când spăl recipientul în care FUSESE cândva. Iar când îl sun să-ntreb dacă mai este, îmi zice că să mai aduc tăieţei (deoarece nu mai erau), să “ne” mai facem (probabil ca să “mânânce”).

***

 Diverse produse, foarte avantajos…

[mulţămim, Petresce]

***

Discutam cu nu-mai-ştiu-ce-fată, încercând s-o cuceresc prin vreun mecanism lesne, aşa, ca pentru seară, la nivel de operaţia mea la testicul. Şi – încercând să mă victimizez, pentru că nu funcţiona altceva – i-am răspuns politeţii ei de-a se interesa despre mine cu sincer “rău”. Clipită în care s-a petrecut ceva care, deşi exact cum plănuiam, părea totuşi curios: iute-iute îi trebuia ei să ştie de ce. Da’ de ce rău? Da’ ce-am păţit, căci ce s-a petrecut? Ce să se fi întâmplat, oaoleo!

La “bine” nu te-ntreabă nimeni nici un detaliu. Nu-i pasă nicicui că-ţi merge bine şi cu atât mai puţin de ce. Da’ dacă un picuţ nu eşti în apele tale, cu vie luare-aminte se doreşte instant a se afla totul. De ce? Ca să te facă să-ţi treacă? Nu, că te-ar lăsa în pace. Ca să împartă suferinţa cu tine? Absurd! Ca să se bucure! Toţi au, normal, şi ei destule motive să nu le fie cum trebuie. Dar, cum e firesc, ale altora sunt cu atât mai atractive.

***

Laţul se strânge şi cu ‘ternetul. Vă ziceam că parazitez de ceva vreme o reţea fără fir din zonă, misterios numită “Birou”. Inconştienţi unul de celălalt, eu şi cu un vecin ne-am dezvăluit fără să ne siluim acest fetiş comun. E tot mai clar că şi el suge din acelaşi router cândva erect, iar mie nu mi-e ruşine să recunosc. Nu m-am ascuns niciodată, da’ nici nu mă chestiona cineva. Facturi de la netul pe cablu nu mai vin, fiindcă s-a vândut reţeaua de cartier la un bordel mai larg, iar undeva în proces am devenit triunghiul bermudelor al sistemului de contabilitate. Şi, tematic îmbrăcaţi fiind, ne destrăbălăm. Da’ se pare că, la fel ca la orice orgie, unul a adus un prieten, altu’ a venit cu părinţii şi, astfel, tot mai mulţi furăm de pe acelaşi wireless, care, pe cale de consecinţă, merge tot mai prost. Am face o plângere, da’ nu ştim al cui e.

***

Şi, deoareşce nu aveam altă treabă la 3 dimineaţa şi aşteptam să mi se aşeze alcoolul – fiind o fire responsabilă, nevrând să merg la serviciu altcumva decât apt… am decis să mă mai bucur de-un Jeg tag, în buna tradiţie. Şi da, Cabral, periuţa era fină şi delicată, o folosesc chiar eu în igiena personală. Sper să nu plângi după autobuz, şi mie mi-e drag şi l-am protejat ca-cum-virgulă ar fi al meu.

Apropo de Cabral, şi-a dat silinţa şi merită efortul: