Jurnalul Editorialistic de Groza

Vom cugeta la divinitate, stimaţi telecititori, în acest astfel sfânt articol, deşi marile mele curiozităţi rămân: (a) ce face un patinator artistic, dacă are o erecţie, în costumul acela destul de intim, respectiv (b) cum îşi dau jos salvamarii tricourile în fugă? Eu îmi ascund cu greu erecţia şi în costum de ski, iar câteodată mă-mpiedic dezbrăcându-mă chiar când stau pe loc. Revenind la demiurgic…

Într-o nouă polemică amical filozofală cu prietenul meu de orientare pocăită, Ciprian, girantul de Dumnezeu pe Pământ, am mai făcut un pas dramatic în direcţia credinţei mele religioase, pe care nu o voi găsi la locul ei, când va fi dat să ajung acolo unde ar trebui să se afle ea acum, lipsită de mine însumi, care-o caut.

Pornind de la principiul simplu şi rezonabil de-a fi făcut eu, omul, “după chipul şi asemănarea Sa”, am încercat, firesc, cu ochii minţii, să-mi imaginez prin analogie şi să delimitez clar o situaţie realist-înălţătoare din viaţa-mi proprie, încât să-L regăsesc în ea pe El şi, implicit, pe El în mine, ca să fim astfel identici întru factură, aşa cum chiar Însuşi susţine că am fi. Şi, dacă reuşesc asta, Îl cred pe Cuvânt, mă-nţelegeţi?…

Aşadar, cam care-ar fi acest scenariu perfect valid de contopire profan-celest? Păi, în mod logic, în zilele săptămânii, mai puţin duminica – fiind ziua de lucru, or fi făcând şi ei, funcţionarii Raiului, ceva, ca să nu rişte să moară (heh!) de plictiseală, în afară de a purta tricouri cu “I hate Sundays”. Deci, cel mai probabil, îngerii mai încing şi ei câte-un campionat de lap-tenis cu demonii. Şi, ca orice microbist, o fi stând şi Dumnezeu, pe-o canapea de norişori, în chiloţi cu drăcuşori, scărpinându-se la coaie şi bând o carafă de vin, uitându-se la reluare. Îmi cuprindeţi tabloul vizual de-o naturaleţe relaxantă? Bun.

I-am prezentat acestă desfăşurare de evenimente şi pocăitului, confruntându-l cu două alternative, nici una prea fericită. Am izbândit: fie Dumnezeu nu are coaie, ceea ce-i, aveţi dreptate, o blasfemie, da’ nu eu am aranjat astfel lucrurile, fie Dumnezeu are coaie, dar nu se scarpină la ele, recte nu este făcut după chipul şi asemănarea mea. Din nou – nu o variantă mulţumitoare. Singura mijlocire ce-o pot accepta este că Dumnezeu este recent operat de torsiune testiculară, context în care sunt una cu el, ceea ce iar nu vă convine.

Ce-mi pare mie, în schimb, total egoist este că El are propria Sa declinare de pronume: pronumele de divinitate, adică scrise cu majuscule. Mai concret, această parte de vorbire are scopul cotidian de a înlocui nume proprii; totuşi, El îşi permite să înlocuiască pronumele responsabile cu deja înlocuirea propriului Său nume, Dumnezeu. Vă daţi seama?! Cum aş avea eu un nume de familie pentru poreclă! Sau ar avea Jegul o titulatură nobiliară.

Dan Le Sac vs. Scroobius Pip mai lămuresc trebile, în “Letter from God” (manifestarea grafică a unui anume ambee). Tot de la ei am jubilat şi pentru una dintre puţinele ficiăruri Jeg, “Thou Shalt Always Kill“.

***

Pamfil, pe lângă că-i alergic la pluş, m-a informat recent că, de aici înainte, va fi şi astmatic, din solidaritate pentru mine. Iar cel mai romantic lucru este doi graşi, care încearcă şi reuşesc să se cuprindă, pentru un blues.

***

O să-mi permit să emit o concluzie timpurie a sper ce va urma să fie vasta mea activitate de copywriter, deşi se aplică prin tranzitivitate la ce vreţi voi, o teorie pe care poate o voi relua când o să am la ce mă uita în urmă, o să zâmbesc mulţumit, o să fiu bucuros c-am avut dreptate şi c-a fost exact cum am zis acum şi c-a meritat:

O s-o denumim generic teoria cu T2.

E bine să ai în jur pe cineva care să te-nveţe, să ştie cum miroase ceva cu adevărat real, sclipitor, e bine să fie greu şi, mai ales e bine, după tot efortul, să fie altcineva care să-ţi vină şi să-ţi refuze ce-ai gândit, să-ţi ceară o banalitate, să se pişe pe creativitatea ta şi să arunce la gunoi rezultatul.

Da, e bine. E liniştitor. Nu se pierde absolut nimic. Nu se face risipă. De fapt, ceva cât de cât de calitate, până la ceva genial, nu trebuie şi e de-a dreptul păcat să fie irosit pentru unul sau una sau unii sau unele, care nu cred în ce le faci tu mai bun.

N-aş putea suporta să mi se accepte ceva în care am pus un pic sau un mai mult pic de suflet, doar “fiindcă”. Dacă ce fac nu trezeşte nimic, decât îngrijoarea de nu mă crede pe cuvânt, pe riscul cheltuielii proprii, mai bine să vând ceva inepţie, ce-o putea face oricine şi singur, aşa, de nivelul personal, care-i cam acela de-a fi incapabil până şi să realizeze măcar atâta lucru – că era capabil de capul său. Noroc că-ntre mine şi aceste specimene este un puternic zid de experienţă a altora, care trebuie să sufere în locul meu sacrificiul valorii şi să zâmbească amar la trivializarea sa de către cei ce ne plătesc ca să ne refuze.

Prima oră:

1. Licitaţia boarfelor ăleia a lui frate-miu este în deliberare.

2. Priviţi cum m-au supus să mănânc biftec tartar, sub pretextu’ că-i haleală, cu excepţia că n-a fost gătit în prealabil, şi cum am acceptat, fiindcă era pe gratis.