Să ne hăhăim, dară…

Am ajunsără deja de ceva zile în orașul ce te lovește sub centură, da’ măcar nu te taie pe la colțuri. În mod total surprinzător, predispusa deraiere de tren nu a mai survenit. M-am apucat să iau și antibioticele pe care aparent trebuia să le fi terminat până acum, deci putem purcede a istorisi despre cum s-au întâmplat lucrurile pe la București, pe la festivalu’ de blogări, pe la una-cealaltă, că deja se încheie imediat săptămâna de când m-am întors, toți au reușit să aiureze destul pe maginea aceastei teme și putem să începem chiar să citim ceva de-adevăratelea. Pen’că am fost martor la cum erau scrise recenziile evenimentului: blogării se strâng în jurul unui frigider de bere și unui rooter, cu leptoacele-n poală, și țaca-paca-țaca-paca din tastaturi, raportează ei de la fața locului. Vă dați seama în ce condiții de transmisie nedistorsionată a informației scriu ‘mnealor. Ofer în vederea creări unei priveliști realiste din acest tablou doar un detaliu relevator: când s-a terminat sesiunea, doi dintre ei plecaseră cu papucii unui celuilalt. Mda. Bun.

Da’ dacă ne înveselim un pic, de-nceput, doresc să vă prezint pe unul dintre noii mei prieteni ce i-am cunoscut în delegație, care a trăit și el de curând o dramă. Intențioam ca măcar pe Jeg să nu fie documentată, că a apărut peste tot, da’ trebuie să vi-l bag cumva în context. El se intitulează Piticu’, are blog asemeni și, ca să scurtăm povestea, fosta lui prietenă are și dânsa blog, el a înșelat-o cu fieșce curve, ea s-o supărat, a băgat niște isterii, au mimat prost fericirea la RoBlogFest, el s-o fi puțălit apoi din nou cu vreuna – nu știm, că s-au despărțit spontan, iar fata a catadicsit să-i „spargă” băiatului parola de admin, prin tehnica hackericească cunoscută doar versaților, anume de a i-o știi pe de rost, deoarece fuseseră iubiți, iar apoi să se apuce să-i posteze de pe useru’ lui, cum că-l toacă și alte cele. Totul s-a soldat cu scindarea imediată a blogosferei românești, care s-a scandalizat ca o târfă lăsată-n mijlocu’ autostrăzii fără șervețele umede, campanii de susținere care mai de care mai tembelizante, scene ce l-ar fi făcut pe Ernest mândru, după care a urmat o gargară online penibilă și un final apoteotic bun de știrile orei șaptesprezece.

Acum că știți de unde să-l apucați pe băiat, iaca să vă spun eu și unde vroiam să ajung. Piticul râde. Iar când râde, Piticul nu râde-n glumă, ci râde serios. Vă jur pe floricica Jeg că așa râde el.

[youtube]gZ2e84iRWbs[/youtube]

Bănui că dacă vă interesează rezultatele premierii și alte atfel de clasamente, poze, găsiți pre Internet, pe ‘ici, pe ‘colo, prin părțile esențiale, deși despre mine știți deja (chiar dacă vom trece în blogvistă mai jos, din nou) ce-am luat și alte interese nu vă este indicat să aveți.

Vă voi povesti în sfârșit pe larg despre întreaga mea vizită la capitală, referindu-ne de data asta în general, nu musai la cum am reușit să vin cu mai multe copci decât cu câte am plecat și mai puține premii decât am dictat.

Dacă voi nu mă vreți, PA!

Așa deci, am luat locuri 2 și 3 la patru categorii (cel mai bun blog, cel mai bun design, cel mai bun blog nou și cel mai bun blog personal), iar Moafle a luat locul întâi pentru fotoblog. Declar astfel RoBlogFest 2007 nul. Dar totuși o excelentă repetiție pentru anul viitor, când voi lua aurul – în lingouri – pentru toate categoriile, incluzându-le pe cele la care nu voi fi înscris. Au luat locurile întâi nemernicul de Visurât și netrebnicul de Zoso, care acuma tre’ să mă scoată la o grămadă de mici la Iași și o grămadă de sandvici cu felie de brânză și șuncă la Bucale, ca să se poată vreodată gândi că e permis să înceapă să se revanșeze pentru nesocotința ce-au avut-o. Mă rog, ei au luat locu’ întâi – adică licențe Adobe în valoare de mii de dolari, da’ la care nu le-au dat număr serial – la categoriile (cred, că mi-e lene să verific, da’, în mare, așa) la care meritam eu, începând cu design, desigur. De aia l-am și schimbat, în semn de protest.

Totuși, a fost o experiență… ce-o accept în amintirile mele, în care am cunoscut mulți oameni și mulți care nu erau oameni, că erau altceva, da’ aveau haine. Nu o să refuz premiile viitoare, pe motiv că vor veni, dar prefer în continuare să-mi urmez visul de a fi miliardar în zacuscă.

N-o să vă povestesc mare lucru despre ei, decât când îmi voi aminti sau vor reveni în viața mea, cert este că am mâncat salată la Carul cu Bere cu violatorul dinamovist și mi-or ieșit bube pe șale, da’, la fast-food-ul îndoielnic din Militari și șaorma dubioasă a lu’ Buddha și Vali n-am avut nici pe dracul.

Apropo, ca detaliu… când eram la două noaptea, băgând în mine, cu numiții de mai sus, cine mă sună pe telefonul meu mobil, care îl port la mine, deoarece nu este legat într-un perete cu un cablu? Păi, Gabriel. Despre care v-am tot povestit. Și răspund eu, cum fac la orice oră din zi și din noapte, galant, apăsând butonul verde, ca să se prezinte el frumos, să-l informez promt că totuși e noapte și să mă bată la dimineață… ca să aflu, că, stupoare!, de fapt, nu mai vrea să mă bată, că invers – vrea să mă scoată la bere, ba chiar și trilul vioi al Silviei se auzea pe fundal. Și regret că n-am putut merge, negăsind în timp real un malac care să mă însoțească. Da’ jur că îi însoțesc data viitoare, chiar numa’ cu spray-ul paralizant într-un buzunar și Ventolinu’ într-altu’.

Am degustat cu nesaț mostră de filozofie specifică zonei, reprezentată, la ceva „Spring Time”, în discuții de genul:

Chelneriță: Hai, că a venit pizza.
Casieriță: Știi ce, acum s-o mănânce cu mă-sa, da? Așa să-i spui! Da’, ce, după 40 de minute?! Nici clientu’ nu așteaptă atât.

Dar mi-am revenit la timp, când am revenit la gândire ardelenească:

Mami: Unde ești?
Eu: Pe la Brașov.
Mami: Da’ ai pornit din București?

Totul a fost mirific, iar pe drum de-ntoarcere m-am întâlnit surprinzător tot cu același student la medicină, care face naveta săptămânal, Cluj-București, căruia nu-i mai tace pizda aia de gură, știe toate haltele pe de rost, când și câte minute mai stăm, la ce punct în călătorie dă căldura mai încet, precum și o grămadă de alte detalii care nu interesează – nu că pe mine, că pe ORICINE în lume.

Persoanele care trebuiau să mă dea jos din tren, precum am anunțat cu o seară înainte să ajung, chiar s-au bulucit să se scuze de ce nu au ajuns.

Da’ a venit biata Adela, deci mă aflu din nou în „securitatea” apartamentului meu, deși nu voi fi niciodată în siguranță, singur, doar cu mine.

***

Eu am o prietenă care, din motive de traumă sufletească, mai merge ocazional – da’ nu de sărbători – la câte-un psihiatru (nu psiholog), când simte că-și mai pierde mințile. Și mie mi se pare de un hilar de-a dreptul terapeutic să primesc mesaje de la ea, în care-mi povestește, printre altele, că „stă la coadă la psihiatru”. Am convingerea că numai într-un sistem ca al nostru este posibil să mergi cu nervii în batistă la cineva plătit să te ajute… și să aștepți pe hol. Până acum îmi imaginam că măcar medicii ce ți se ocupă de ce nu pot să taie și să coasă sunt măcar un pic inspirați de politețea McDonald’s, cât să nu-ți amestece emoțiile-n tine ținându-te-n săli de așteptare… da’ nici o greață pe dumnealor. Suferința ta să se-ncadreze-ntr-un program. Asta-i echivalentul la cum bat eu drumurile prin Cluj cu picioru’-n cârcă, pentru că la un spital e chirurgia și doar acolo-mi poate schimba pansamentul, în timp ce atela gipsată nu se poate pune decât într-altul, în altă parte a orașului. Policlinica studențească nu poate să compenseze antibiotice, la ei te duci doar ca să-ți zică să contactezi medicul de familie, care, evident, nu este în orașul unde tu ești… student, de unde și nevoia policlinicii. Ca să nu mai zic de împrumutat o cârjă sau un baston. Doar eventual dac-o cumperi cu 900 de mii de lei vechi de la portar. Are el câteva în gheretă.

Vroiam doar să vă împărtășesc aceste câteva lucruri, să nu aveți în plan probleme de sănătate, pentru că alții nu au în plan soluții.

***

Trecând mai departe, frate-miu are de vreo câteva zile fascinația obsesivă de a mă întreba matinal și plin de disperare unde-i mp3-playerul, pentru ca eu să i-l dau invariabil din același sertar unde-l pun în fiecare seară, el să-mi șteargă tot conținutul, să-și mute muzica lui ce-i trebuie zilnic la lucru, să-l pună pe masa de la bucătărie în timp ce se-ncalță și să plece.

***

Printre mai multe chestii care s-au întâmplat în trecutul apropiat, menționăm că Paula și-a atins (de vreo patru zile deja) limita de 1000 de prieteni în lista de messenger, în urma hoardelor ce vin de pe youtube, via emoticoncert, buzzuind din depărate, deciși să și-o însușească. Și cum să le reziste [vezi exemplu fotografic]? Mă rog, încă nu sunt chiar toți DOAR de pe această filieră, pentru că Paula a avut înainte de acest episod al vieții sale nesimțirea să posede deja câteva persoane în grupurile sale, cum ar fi „prieteni”, „familie” și alte astfel de pretenții relațional-sociale. Cert e că nu mai încap acum. Am vorbit cu amicii de la Yahoo!, care-au zis că nu prea se poate mări lista – ca să nu tre’iască să ștergem din cei adăugați, ca să mai poată veni alții – da’ am contribuit activ la mărirea limitei pentru versiunea viitoare. Vedeți și voi hal de oameni din lista ei.

Ieri, coi-incidental chiar de ziua Jeg, a apărut pe blogul oficial al Y!M un articol, împărțit de mine, cu emoticoncerurile, și o tipă care a găsit de cuviință să-și tatueze pe-o coapsă un emoticon de grin.

***

Am reușit să rezum implicațiile rănirii piciorului în două mari constatări antagonice: cel mai mare beneficiu adus – viitorul titlu campion galactic la șotron urban profesionist; respectiv cel mai mare deficit – mâncat sarmale încălzite la microunde FĂRĂ SMÂNTĂNĂ, deoarece Moafle, desigur, nu catadiscește să coboare să-mi aducă nimic. Cam între aceste două extreme s-ar încadra consecințele grave ale celor întâmplate recent. Ieri, spre exemplu, fiindcă aparent toată lumea are subit o slujbă sau ocupație, a trebui să ce? Să mă duc cu taxiul la și de la chioșc, doar ca să cumpăr o pită, niște salam și brânză, încât să nu mor de foame. Încă nu pot totuși umba normal, deși mi-au scos gipsul – probabil din lenea de-a mi-l schimba -, că am mers la doftorii din Cluj care-au avut o părere foarte ardelenească despre gingășia cu care-am fost oblojit în capitală, ceva raportat la nivelul de „că nu-i muri acum, de calci un pic pă el, aruncă chestia aia, ‘mne feri, mă, copchile”.

Eu încă sper la o infecție, o cangrenă, o amputare, ceva, dar văd că asistentul meu, Dumnezeu, o arde iară degeaba cu îngerașele de la departamentul Rai și nu se ocupă de buna desfășurare a agendei mele, program al căreia-mi este scris clar în Cartea Vieții, la capitolul „Sfârșit”.