Am avut parte de o gravă lâncezeală epică, în care v-am dezamăgit aicia pe Jeg, nescriindu-vă nimicuţă, vouă, care altceva în viaţă n-aveţi, în afară de ce fac eu…

Credeţi probabil că asta se datorează noii mele iubite, fiindcă – scârba dracului – asta nu mă-nşeală cu fostul prieten, cum se îndeletniceau celălalte, mai puţin Lavinia, pe care o rog pe această cale să îmi răspundă totuşi la telefon, că asta nu-i o atitudine matură.

În sfârşit, aveţi dreptate: este vina ei, într-o anumită măsură, fiindcă Alice Strete mă face fericit. (Sper ca această declaraţie să îi ajute la şcoală, la Publicitate, cât şi în viitoarea carieră din domeniu.) Situaţie care nu mă motivează deloc. Însă nu-mi justific şi mă acuz mereu că am pierdut-o din vedere pe prietena ei cea mai bună, al cărei nume îl regăsiţi în titlu, care cred că îi ajută îndeajuns la indexarea în motoarele de căutare.

Pe prietena cea mai bună a lui Alice am cunoscut-o relativ deodată cu Alice. Relativ – pentru că, deşi pe Alice am văzut-o prima, fiind frumoasă, prietena ei şi-a deshis prima gura, neîntrebată – desigur, când eu mă adresam lui Alice şi nu ei.

Aş putea spune că mă ştiu mai mult cu prietena lui Alice decât cu Alice. Cumulând timpul petrecut împreună după următoarea formulă: scădem, din vremea totală în care Alice există, perioada pe care aceasta este obligată să o petreacă alături de prietena ei; apoi scădem etapele în care, deşi Alice este cu mine, totuşi trebuie să îi răspundă la SMS-uri prietenei ei, că altfel o sună, ceea ce scade şi mai mult. Timpul rămas se cheamă timpul disponibil al lui Alice, care este compus din timpul petrecut de toţi trei împreună, adică eu cu Alice şi prietena lui Alice, dat fiind că timpul prietenei lui Alice petrecut cu Alice este necesar să fie privat, în opoziţie cu al nostru, care nu este necesar să nimică! Există, paradoxal, şi timp petrecut de mine fără Alice, dar cu prietena lui Alice, de obicei când Alice este plecată din localitate, aşa că prietena ei trebuie să smulgă de pe mine orice “amount” rămas de Alice pe mine, probabil de pe periuţa lui Alice de dinţi. (Prietena lui Alice are şi ea periuţă de dinţi la mine acasă.)

După acelaşi raţionament, sunt mai apropiat de prietena lui Alice decât de Alice, dacă am măsura proximitatea de pe parcursul timpului petrecut în trei, când prietena lui Alice stă între mine şi Alice, pentru ca, în acelaşi timp, ea să fie aproape de Alice, iar eu departe. Dacă, din întâmplare, prin orbitarea naturală a planetelor prin Univers, ajungem să ne schimbăm locurile, se aud bipăieli foarte familiare de SMS, care de obicei semnifică faptul că Alice este prea departe, deja de prea mult timp, faţă de prietena lui Alice, fapt care nu este admisibil.

Prietena lui Alice optează în funcţie de următoarele posibilităţi de timp al lui Alice, în ordinea preferinţelor: timp pe care Alice să-l petreacă cu ea, indiferent de condiţii; timp pe care neapărat Alice să nu îl petreacă cu mine în mod special, timp pe care Alice să-l petreacă NUMAI cu ea şi nimeni altcineva contactabil pe orice cale în jur, timp care mereu este groaznic de puţin, în opinia prietenei lui Alice şi trece atât de repede (consider eu – fiindcă îl consumă lămurindu-se de ce Alice petrece aşa de mult timp cu mine, timp cu altcineva, în general nu timp cu ea).

La un moment dat, ne-am retras la mine acasă (normal că toţi trei). După vizionarea în comun a unui film pe durata căruia prietena lui Alice stătea îmbufnată că nu e singură cu Alice la mine în apartament, eu cu Alice ne-am culcat în intimitate. Prietena lui Alice n-a suportat singurătatea celeilalte camere cu conexiune la Internet, ieşire spre frigider, HDD extern cu filme, hartă cu Africa. Motiv pentru care a încercat să fugă de acasă (de la mine), în speranţa că Alice va remarca lipsa ei şi va intra în panică, crezând că şi-a pierdut prietena pe vecie, de parcă nu s-a întoarce s-o certe sau i-ar trimite SMS-uri de reproş, după care ar suna că de ce nu-i răspunde.

În mod deloc surprinzător, Alice chiar a remarcat lipsa ei, prin faptul că nu ne-a fost întrerupt somnul din 25 în 25 de minute, imediat ce aţipeam, de la SMS-urile menţionate, atât de prezente ca nişte borne în relaţia noastră. Şi chiar s-a trezit de la faptul că… de ce nu o trezea nimica?!

Pe prietena lui Alice am găsit-o grămadă pe jos, într-o rână, rezemată cu mecla de uşa de intrare în apartament, pe dinăuntru, unde adormise obosită de furie, după ce nu reuşise să deschidă yala a cărui zăvor e montat cu capul în jos şi trebuie să întorci invers ca să deblochezi, ceea ce nu i-a trecut prin capul sec, cât era orbită de ură.

De asemenea, când mergem la gară să o întâmpinăm pe Alice venind de la Orade’, trebuie să fie separat, în cadrul unei competiţii, pare-se, pentru că prietena lui Alice vrea să ajungă prima, deşi eu stau mai aproape, iar ea greşeşte linia la care trebuie să aştepte, fapt de care este vinovată Alice, care vine cu trenul la linia la care stau eu, fiindcă aparent m-ar favoriza.

Prietena lui Alice e bună la un singur lucru: făcut curăţenie prost. E hipsteră de aia tunsă ca o lesbiană şi pune în glumă manele la chefuri, da’ apoi le ascultă pe toate întreaga noapte şi cunoaşte versurile la fiecare.

***

[temă de vacanţă, că probabil iară n-o să scriu un anotimp: conspectaţi din Registrul diverse!]

***

Într-o altă ordine de idei, la vecina de mai jos a venit în vizită fratele “din America”. Om de bine, plecat imediat după Revoluţie cu loteria vizelor în Canada, s-a întors, cu ambiţii gospodăreşti, un neo-nazist part-time de vârsta a doua, veşnic nemulţumit de proasta orânduire din România abandonată, dispus să rezolve el lucrurile.

“Cam bocăniţi acolo sus, parcă-i El Dorado, bicicletele astea să dispară urgent din hol, că nu-i parking, mulţi ar trebui împuşcaţi, Hitler nu o fost el prost”, ne relatează el, rupând-o pe engleză cu accent nativ şi-n referinţe anglo-saxone, când nu-şi găseşte cuvintele, ca la el acasă.

Pe fratele din America l-am cunoscut în absenţă, prin arta bilingvă pe care am remarcat-o de cum m-am mutat. Un zid de piatră impenetrabil pe care scrie cu spray roşu STOP PRIVATE PROPERTY NU ÎNCĂLCA

O traducere din topor, desigur, probabil ca să sugereze seriozitatea cu care ar fi tratată orice problemă de securitate în care, citind acest text, deja te afli, în condiţiile în care textul este poziţionat adânc în interiorul curţii, unde deja eşti în ilegalitate. Chit că nu te ajută cu nimica, fiindcă fratele din America i-a instalat surorii sale gratii la uşa de la intrare-n casă, înainte să plece.

Precum orice artă e un “work in progress”, cum ar zice fratele din America, de când s-a întors, zidul a fost completat cu nişte chenare negre, tot cu spray făcute.

Până mai ieri, când l-am întâlnit pe fratele din America afară, pe trotuar, betonând în bordură nişte blocuri mari de piatră, pe care scrie, fireşte, “NO PARK”. Ca să se asorteze cu exteriorul zidului de la trotuar, pe care de asemenea a adăugat “NU PARCA!”, ca să citească şi românii care merg pe jos şi nu au maşină ca el în America, dar să fie preveniţi.

Nu vrea să-l ajut, deşi m-am oferit, vădit interesat de munca lui. O iau spre curte, când mă izbeşte: o svastică. Pe arta iniţială. Aoileu! Îl întreb ce-i cu svastica. Îmi răspunde: “Să ştii că io am citit multă istorie!” Ok, n-o fost Hitler prost, dar svastica e invers. Deoarece, invariabil, ca orice copil retardat, domnul o desenase în oglindă. “Lasă că aşa e modernă!” Bun şi de ce are lângă o stea a lui David? El probabil închipuindu-şi că face o pentagramă. “Da’ aia ce mai are?!” E simbolul evreiesc.

L-am lăsat să dezbată conflictul conceptual alături de un domn de etnie romă care îl ajuta la amestecat mortarul. Fratele din America încerca să-l convingă de faptul că ar fi fost o lume mult mai disciplinată, dacă învingea rasa ariană, iar ţiganul îi explica faptul că este interzis prin lege să decorezi cu svastică poarta.

Pe-nserat, vecinul neo-nazist, la cererea publicului, a revizuit şi adăugit arta prin metoda de restaurare cunoscută drept copilul retardat.