Jurnalul Editorialistic de Groza

De când am ajuns la Bucureşti şi am început să mă amestec cu lumea publicităţii de p-acilea, coaie, parcă simt o nevoie nestăvilită să fiu riguros şi să fac 3 propuneri de articol, conform manualului: unul care să facă trafic degeaba, unul care nu vă place, deoarece sunteţi proşti şi vă trăbă doar să mă vedeţi suferind şi cum mă-nşeală iubita ş-al treilea care să-mi placă mie şi să-l ţin acolo câteva săptămâni, în mare parte deoarece mi-e lene să mai scriu altul şi prefer să mă-ntorc de pe-o parte pe alta, scărpinându-mă în diverse orificii.

În sfârşit, m-a chemat Sebi (apropo felicitări, ai apărut la Portorož în poze pe lângă toată lumea importantă) la o adunare de astfel de publicitari, cu care o să mă concentrez teribil să nu mă contopesc, alături de cealaltă mare ambiţie a mea în Bucureşti, aceea de de mă forţa a vorbi molcom şi apăsat, să nu cumva să prind accentul ăsta nefericit de p-aci.

Publicitatea de la Bucureşti este diferită palpabil de publicitatea de provincie, cunoscută şi drept publicitatea de la Cluj, cunoscută şi drept Vitrina Advertising, prin faptul că aceasta din Capitală se chinuieşte tot atât de mult cu aceleaşi mizerii de doi lei, încercând să scoată ceva frumos, printre inepţiile clienţilor, imbecilitatea consumatorului şi incompetenţa colegilor, însă la Bucureşti le mai rămâne timp să organizeze evenimente la care să vină oameni de la celălalte agenţii, ca să vadă ce workspace de impresionat internii naivi şi-au asamblat ei, integral de la Ikea.

Ca să deşirăm bucla ipocriziei începândă şi sfârşindă cu capul în propriile buci, o agenţie bună are, cu noroc, 20-30% oameni talentaţi – n-am zis creativi, că-s mai multe rotiţe acolo, iar restul este balast sau în cel mai bun caz oameni calzi şi umezi, plini de bune intenţii demne de-o pasiune mai potrivită.

În esenţă, ansamblul publicităţii de Bucureşti este format din nişte lăbari cu fiţe.

Încerc să evit preconcepţii ardeleneşti: şi noi suntem lăbari, la ţară. Dar fără fiţe.

Bun, şi aceste evenimente despre care vă vorbesc încep cu “Noaptea…”, fiindcă atunci, seara, ajunşi singuri acasă, simt advertiserii nevoia să-şi demonstreze ei înşişi ceva vital, dar s-a-nchis la Cărtureşti. Astfel avem: noaptea agenţiilor, noaptea încă câtorva agenţii, noaptea zilelor porţilor ş.a.

Dacă workspace-urile sunt pe modelul Google în ’98, ăstea, happening-urile, sunt pe modelul noaptea albă a reducerilor la mall. Ne bulucim să nu ne-alegem cu nimica sau maximum cu acelaşi rahat, într-o altă lumină.

Şi amicul Sebastian de la McCann m-a dus la Friends Advertising. Când am intrat, să mă cac pe mine: cum cobori din lift, intri direct în orezărie, mai-mai să-mi scriu scrisoarea de intenţie pe hârtia lor de la budă.

N-am nimica cu agenţia, lăsaţi drama. Înţeleg în acord cu mine că mi-i iau pe mai toţi în cap şi îmi va fi complicat să mă doară-n pulă la următorul eveniment când s-or strânge-n jurul meu vreo trei ţăţici isterice, ca să le despart fraza-n propoziţii şi când şi-or freca unii bărbia sprijinindu-se-n cealaltă palmă cu cotul, cât le explic “la cine exact mă refeream şi ce-mi dă, frate, mie dreptul”, dar 70-80% dintre ei sunt trişti rău tare (să ne amintim procentajul de mai sus, ca o amară consolare).

Nu-i evaluez profesional. Mă refer exclusiv la calitatea lor umană, care sper că-i mai de rău. De menţionat că, la faţa locului fiind prezent un amalgam de vinituri intrate la liber, aşa ca mine şi Sebastian, se poate să se fi diluat şi cu alţii, de pe alte plantaţii. Ceea ce nu vine decât să-mi susţină ipoteza: câh!

Bun, întâmplării îi zicea “Ciorne”. Drafts sau cu ceva 2.0 e deja prea mainstream, în sfârşit, se prezentau acolo notiţele unor proiecte faine, da’ nu numai, dezvoltate în ţară. De-alde DoR, Atelierul mecanic şi hipstereli de ăstea, specifice.

Evident, cum Sebastian este recurentul copywriter de ghost-uri (nu că io-s mai breaz, să fiu clar – îl iubesc ca pe ochii din cap, mai ales pentru ochii lui din capul propriu, cu care mă priveşte cu atât mai blajin de când a căzut în el, dându-se cu bicicleta), s-a gândit că e ocazia ideală să mai pitchuiască nişte idei. Fiindcă, normal, el a înţeles că Ciorne înseamnă necontractate. Iar pentru festivaluri e loc şi de freelancing, că mai încap trofee pe etajeră lângă primul lui granpri la portoroj şi restul ălora din Happy Meal şi de la Kinder. Să nu se sparie angajatorul. O să fiu curând limpede că nu e nici un pericol…

Cum ne învârteam noi p-acolo, crezând eu că m-a scos amicul meu în societate, să-mi arate şi mie ce-i aia, dăm de Trancă (cred).

Şi de nu mi ţi le scoate Seba pe astea:

O solpiperniţă.

Deci mă târâse până acolo, de fapt, ca să-şi dezvolte cariera! CU ACEASTA DE MAI SUS!

Cum majoritatea lucrurilor creative s-au mai făcut, normal că nu e originală propunerea lui, fiind furată de la tată-so. Dar, mna, dacă se vinde, l-o trece la echipă.

Mna, Trancă şi acoliţii (el şi triştii, practic), nu ştiau că ceaiul lor dansant a fost înţeles pe dos şi că Seba a trecut pe lângă exponate, fără să se uite, în efortul lui de a intra şi pe geam, cu prototipul. De aia nu înţelegeau ce Cristos Sfânt e cu solpiperniţa lui tată-so lui Seba, a cărui întreagă poveste lacrimogenă din pruncie (deci a venit cu misiune, viziune, valori de acasă) a fost povestită cursiv, în detaliu.

Nu ştiu dacă am zis, dar cred că acum e momentul potrivit: Seba are ca background profesional postul de controlor de bilete la Ratuc, Cluj-Napoca. Poate voi v-aţi mai lămurit. Că Trancă şi triştii erau la fel de confuji.

Se auzeau greierii. Ca să se mai risipească inoportunitatea situaţiei, au încercat ei, aşa – şi ca să demonstrez şi eu la ce mă refer cu tot acest articol şi ce greţucă îmi este: BĂ, s-au băgat ăia… deci, reţineţi, pornind de la solpiperniţa cretină şi nelalocul dânsei, a lui tată-so lui Seba, născut în Sîngeorz Băi, băi, deci mă-nţelegeţi? – într-o discuţie filozofică de aia, de asemenea proporţii, potrivind-o pe solpiperniţă în context, schimbându-l pentru ea, că au şi expus-o, contrazicându-l pe Seba, acesta din urmă readaptându-şi întreg conceptul la contrazicerile lor… încât Dumnezeu părea mic.