Jurnalul Editorialistic de Groza

Aici mai sus l-am parafrazat pe Dali, nu vă căcaţi pe dvs.

Am dezvoltat în ultimele luni o poftă morbidă de a-mi suna fostele prietene cu tot felul de pretexte, în principiu toate bine clocite (pretextele, nu prietenele), doar pentru a-mi face o statistică care să cuprindă un grafic cu de câte ori din totalul apelurilor ajung să vorbesc, în loc de ele însele, cu actualii lor prieteni. Care, foarte grijulii, supraveghează toate canalele tradiţionale de comunicare.

Pentru că şi aceştia din urmă au dezvoltat, la rândul lor, o fobie psihotică faţă de mine. Ceea ce-i cel puţin dubios, considerând că majoritatea fostelor prietene s-au despărţit de mine mai mult sau mai puţin ca să fie cu dânşii, fapt care, pentru orice bostan bine dezvoltat, e destulă mărturie de dragoste. În cazurile în care nu s-au despărţit de mine anume pentru ei, iar relaţiile noastre sunt independente, măcar cronologia lor ar trebui să le sugereze în vreun fel cum e ordinea lucrurilor aranjată ea aşa, adică exact începând cu faptul că au fost cu mine, iar acum se-ncheie cu că sunt cu ei. Aspect ce denotă o oarecare continuitate a vieţii mai mult spre viitor, decât anormal, spre trecut. Dar, cum spuneam, cei în cauză îşi consumă existenţa mereu în frica clipei ce cred ei că va să urmeze inevitabil – a doua mea venire.

Aţi zice că, pe bună dreptate, un fost prieten (în special dacă acesta sunt eu) nu prea mai are ce împărţi cu omoloaga sa – fosta prietenă… şi aşa şi este. Dar acesta nu este decât un motiv în plus pentru actualii prieteni să trateze totul cu o sporită vigilenţă.

Mai ales când primejdia pândeşte la tot pasul…

[foto de către Groza-Bîja Mihnea-Dacian]

Experimentul meu a început prin vară, când am organizat să mă-ntâlnesc într-un cadru social decent şi creştinesc cu una dintre marile Doamne Jeg, cu care, la acel moment, nu mă văzusem de ceva vreme.

Mesajele au fost interceptate cu profesionalism, iar celula de criză s-a activat instantaneu, intrând prompt în alertă. Fluxul informaţional menit să lămurească ultimele detalii ale întrevederii a fost pur şi simplu segmentat.

Intermediarul nu mai intermedia – că până atunci trebuiau verificate atent fiecare transmisii, iar actualul prieten se oferise singur să ocupe pro-bono această funcţie, chiar dacă nu-i propusese nimenea. Datele vitale specificând ora, locul ş.am.d. nu mai ajungeau la destinatar. Vorbeam direct cu portarul – adică tot prietenul, că, în lipsă de personal, se cam ocupa el de toate posturile, opera toate aparatele, apăsa toate butoanele, iar la sfârşit făcea şi curat, dacă mă-nţelegeţi. Adică să nu fie expusă cumva fata. Am convingerea că dacă aş fi insistat îndeajuns, ar fi jucat tot el fericit şi rolul fostei mele prietene, ba chiar s-ar fi înşelat pe sine cu mine, doar ca să evite oroarea de a schimba eu două priviri direct cu autentica.

Ceea ce m-a surprins e că nu îmi respingea intenţiile, ba chiar discuta foarte diplomat cu mine la telefon, probabil încă mult timp după ce eu închisesem. Cert e că făcea pe recepţia de la parter, de câte ori sunam, strângând ghem în jurul lui orice iniţiative de contact.

În săptămânile ce-au urmat, am aplicat de curiozitate exact acelaşi mecanism pe toate care contaseră în câte-un moment cheie în viaţa mea. Şi încă mai contează, pardon.

Activităţile clandestine cu care m-am amuzat au avut consecinţe de-o gravă importanţă: au dus la puricat arhive de messenger până în temelii, răspunsuri oficioase la sms-uri, care nu mai erau concepute de proprietarul telefonului, ci direct de ofiţerul de veche. Unul dintre ei chiar mi-a declarat plin de dramă, cu subiect şi predicat, că nu îmi mai este permis să mă întâlnesc cu domnişoara pe teritoriul municipiului Zalău – mă-nţelegeţi – cât timp el va avea suflare. Şi, într-adevăr, nici n-am prea avut ce face în această privinţă. Am fost neputincios. Pentru că dacă eu vizitam oraşul, ba c-o treabă, ba pe la părinţi, fata era vârâtă adânc în pivniţă, obloanele erau trase, iar şerifu’ stătea cu mâna la cingătoare.

Mai de curând, cu alta dintre ele, nu mai există – da’ deloc – contact nemijlocit. Chiar când ne întâlnim întâmplător pe stradă sau prin vreun birt – toţi trei zic, nu conspirativ, doar noi doi – vorbeşte doar el. Nici măcar eu. Şi e o situaţie cu totul specială să ne întâlnim întâmplător, dat fiind că în decurs de câteva minute de când am păşit afară din casă, tot felul de prieteni se informează fără fir unii pe alţii şi-ntre ei cu privire la prezenţa mea şi poziţia exactă, ca să nu mai zic de localizarea triangulată a fetelor, despre care posesorii au feed permanent prin sms, încât primesc una-două coordonatele atât ale mele, cât şi alte doamnelor. Dacă, printr-un miracol de neprevăzut, am reuşit să înşel toată tehnologia asta şi trec peste obstacolele de securitate, înşelând întregul aparat de monitorizare şi – stupoare! – mă întâlnesc doar cu fata, tastaturile telefoanelor încep să zbârnâie, operatorii declară imediat stare de urgenţă, se ocupă reţeaua, de fac descinderi în localuri, baraje rutiere etc.

De fapt, încă de la începuturile aventurilor mele fecioreşti, prin liceu, succesorii mei (ca să nu le zic runneri-up) se fereau de mine înspăimântaţi precum ceva curat de ceva necurat, în antiteză cu expresia “ca Dracu’ de tămâie”. Mai mult ca “cineva nevinovat de Jeg”, să zicem, un proverb încă în fază de construcţie. Acest obicei s-a moştenit aproape roial până la cele mai recente mari pasiuni. Şi s-a extins la orice fel de relaţie.

Dacă Jegul însuşi s-a născut, acum f’o aproape 5 ani, din relatările mele despre eşecurile relaţionale, domeniu la care am remarcat prin experienţă că m-aş pricepe, în special ramura cu eşecul, acum mi-este amănunţit studiată orice fel de relaţie interumană, iar persoanele cu care interacţionez sunt interpelate cât timp eu sunt, de pildă, la budă, ca să fie prevenite cu privire la iminentul pericol. În Zalău s-a asamblat câtamai sistemul, un Comitet get-beget, care se îndeletniceşte pe perioadă de vizită în deplasare cu absolut orice mişcare de-a mea. Când mă duc pe-acas’, prin oraşul născării, parc-aş fi la un congres în cinstea mea, unde se dezbate şi se promulgă, se iau decizii şi pun în aplicare acţiuni! N-am nominalizat, da’ poate în comentariile articolului o să se ridice singuri în picioare.

***

Dar să râdem cu bucatele de sărbători…

[mulţumiri, Carcea]

***

Şi tot în acest moment pios: calendarul de mai jos atârnă pe holul căşii de baştină de-ntreg anul; din decembrie, afişează această ilustraţie, cu un detaliu în ea care-ar putea speria credincioşii şi pe care eu nu l-am văzut, nefiind credincios; îl vede cineva pe acest detaliu?

[aici în mărime, păi, mai mare]