Jurnalul Editorialistic de Groza

[citeşte azi (mintenaş) - date fiinde evenimente-n care pe mine mă doare capu', asta se va fi doar joi dimineaţ' - , în exclusivitate pre Jeg, articolul-almanah despre problemele care în ultimele zile, tabloidizând şi spurcând însăşi seminţia simbolului de libertate a opiniei scrise, audio-preluate-ilegal sau video-piratate, au dezbinat comunitatea blogoritică românească (şi nu numai) în şi mai multe firmituri insignifiante decât câte erau în starea în care se afla până acum, cu interviuri luate persoanelor implicate, pe care le anunţ pe această cale că le voi contacta în vederea lor, iar, dacă refuză să coopereze, se incriminează automat drept unicii vinovaţi; veţi lectura un contencios - ştiam că merită să reţin cuvântu' ăsta, că-l voi folosi cândva, chiar dacă are alt sens decât "colecţie"- de întâmplări şi happening-uri regretabile cu consecinţe irevestibile, fapte şi fact-uri de neconceput şi precum şi părerea scrupuloasă, pertinentă şi corectă a Jeg, constând în concluzii înţelepte la priviri circumspecte şi incoruptibile aruncate asupra acestei teribile situaţii fără de precedent, precum şi alte dictonuri necesare sau sentinţe bine-meritate, aflate la cheremul milosteniei mele nemărginite]

***

Mie-mi plac taximetriştii care vorbesc între ei la stop, prin geam şi prin semne, purtând conversaţii gen „mere-mere?” şi „trebe-trebe!”, pe mute, pentru ca apoi să le fie jenă să se uite în altă parte, după ce-au terminat „discuţia”, de parcă n-ar ştii unu’ de celălalt, pentru două minute cât mai stă roşu, timp în care ei zâmbesc alternativ şi confirmă tot felul de lucruri ce şi le transmit, dar pe care nici unul dintre ei nu le-nţelege.

Azi m-am dus să mi se mai uite la spital la bubă. Şi stăteam pe banchetă, aşteptând să intru la cabinet. Diametral opus, o băbuţă cu jejetu’-n faşă se ridica şi agita de fiecare dată când se deschidea o uşă de pe hol, indiferent de secţie, întrebând ca apucata, da’ şoptit aşa, conspirativ, ca bătrânii: „Domnu’ doftor în lontru-i?”, arătând cu falanga pansată…

Bun, şi cum mă poziţionam eu aşezat în fund, începe pentru ca să miroasă ceva împrejururi, cu iz de a puţi, de-a dreptul. A câh! rău de tot. Da’ aşa, subit, nu că s-a pus cineva şi nici ca şi cum m-aş fi scăpat pe mine, că se mai întâmplă, nu? Şi îl bănui pe co-băncheţeanul meu, care aştepta şi dânsul şi-şi pornise mp3-playerul, aşadar pesemne era de la muzică. Şi mă mut eu să văz dacă el îi baiu’. Geam, vânt, putoarea persistă.

Când am ajuns acasă, ceva încă emana smreduiri după mine, ergo – am concluzionat eu precum latinul – eu eram cel care duhorea.

Ca să realizez într-un final întârziat că purtam pantalonii mei cei preferaţi, pe care nu i-am spălat de când am fost la Bucureşti (deşi i-am purtat încontinuu) şi pe care i-am târât constant prin buda de La Gazetă, pe unde fete faine este, da’ şi pişu’ pân’ la glezne. Acum am remarcat faptul că sunt îngălbeniţi pe la tiv, în spate, asociind şi cu decolorarea papucilor în partea dorsală. Fetiditatea-mi aparţinea.

În rest, din aceeaşi arie de detalii, mi-a ieşit un coş în ureche, pe partea interioară a exteriorului lobului, adică nu înăuntru, ci către în afară, da’ către hăul auditiv, adică acolo unde-i chestia aia, ca un fel de platoşă. Iar ea, bubuliţa purulentă, doare şi nu suferă căşti audio interne lângă dânsa. Oare aşa-s şi eu de arţăgos cu oamenii cu care intru în contact? De la mine să fi moştenit?

***

Noi avem o cunoştinţă apropiată, iar aceasta este chemată – şi se duce – Ariel, precum detergentul denumit după el. Şi Ariel este doi idioţi, el singur, chiar dacă îl acceptăm, fiindcăci este un copchil simpatec şi dacă-l omor e un fel de crimă mai gravă. Şi-mpreună cu cinci alţii de seama lui, în statut şi etate, au făcut următoriul lucru, deoarece ei sunt cum sunt şi îs câţi îs şi parcă nu-s destuli şi destui. Pe mine personal m-a încântat cel mai mult cum hăhăiau dânşii precum nişte oligofreni retarzi ce se găsesc, odată ce au izbândit în teribila-ncerca pe care s-au înhămat a o dovedi (public).

***

În total alt concurs de împrejurări, ieri am aflat că tatăl Paulei a găsit recent Jegul pre Internet, unde era şi fiica lui menţionată, ca membră onorifică. Dumnealui a descoperit asta de la un consăteam hidean cititor de site-ul nost’ (despre Hida musai-musai să vă povestesc într-un articol viitor apropiat, că de acolo-i şi domnul Carcea, adică soţul Mirmenei, mama lu’ Darcius şi Dacirian, în alte cuvinte taică-miu), care-l lăuda (hideanul cititor pe el, Jeg, pentru care-i mulţumim şi îi suntem recunoscători; adică recunoaştem că l-a lăudat).

Părintelui fetii nu i-a convenit în prima instanţă acest aspect, motiv pentru care, precum şi din simţul meu protectiv pentru domniţă, am scos-o momentan de la rubrica „Eu”, deci să nu vă agitaţi văzând şi dându-vă de ceasul morţii că Paula n-ar mai fi parte integrantă a ceea ce-nseamnă muzele şi muzii mele şi mei, indispensabilă grupului exclusivist de persoane care sunt apreciate pentru contribuţia lor călduroasă la flacăra ce mistuie inimele voastre în spirit Jeg, contributori sau persoane pe care eu le îmbrăţişez cu sufletu-mi mare şi care vor avea DECÂT de câştigat din întreprinderile Jeg, una mai bine întemeiată decât cealaltă, benefice atât moral, cât şi finaciar, cu intenţii nobile, pro-sociale şi de admirat… (Am zis destul, oare mai citesc cei în măsură să judece aceste cuvinte iscusit alese?)

Am contactat responsabilul de dânsa, adică pe tatăl ei, şi ne-am înţeles ca domnii la telefon, că doar suntem oameni civilizaţi, înţelegători şi cu simţul umorului. Şi, în această ordine de idei, îi voi cere acordul în week-end-ul vizitei mele la Zalău (adică cel ce va să vie la sfârşitul de săptămână, unde se şi localizează perioada temporară despre care discutăm), în circumstanţa unui păhărel legal de beiuturică la care să participăm eu şi dânsul, s-o repun în graţiile Jeg pe domnişorică, în locul ce-l merită, pentru că a fost alăturea în proiectele acestui megablogolis. Îi aduc la cunoştinţă prin acest canal că-l voi convoca la activitatee socială mai sus menţionată şi, de asemenea, salut pe Doamna, despre care aş vrea să ştiu ce flori îi plac… (ceva până la pragul economic studenţesc)

***

Capul duşului meu s-a slăbit într-un asemenea hal, încât stropeşte mai mult decât prin locurile pe unde ar trebui, în absolut TOATE direcţiile, exceptând, desigur, cea în care era proiectat să o facă.

***

Nu pot veni nicăieri de Paşte, deoarece am o activitate în perioada aia, care nu suferă absenţa mea. (Trebuie să înviu.)

***

Pentru aceia şi acelea de vă-ntrebaţi ce-nseamnă chestiile de pe Jeg, dăsite din cadrul conversaţiilor şi ce arată aşa “[…]“, aflaţi că sunt în marea lor majoritate chestii stupide zise de mine ce nu dau bine să fie documentate, motiv pentru care mă implic în politica editorială şi le cenzurez.

***

Am ajuns la concluzia că-i de-a strâmbul confortabil să mergi şchiop, deoarişce poţi să-ţi aranjezi sau scoţi chiloţii din fund după bunul plac, fără să te judece nimeni de mişcări suspecte. Deşi un alt aspect ar fi că se cam şi deranjează mai des.

***

Budapesta

[mulţam M.J.]

***

Date uitării, dar luate amintirii…

De 8 martie, după prietenul nostru de convingeri pocăite, Ciprian, da’ totuşi direcţie de staţie radio comercial-diavolesc

***

Matizuri pupânde…

***

Dintre prietenii lu’ Budor, un Kenvelo-extreme

***

Şi nu în ultimul rând, da’ cel din urmă…

Cel mai tâmpit avatar: un peşte-n bol pe-o măsuţă, în spate-un ocean, statuia “Iisus Mântuitorul” din Rio de Janeiro şi-n mijloc Eliza

Da’, totuşi, ca să nu se simtă prost şi dacă tot am preluat azi filme, iată încă unul, via eu însumi, cu un om normal, după cum şi singuri remarcaţi…