Jurnalul Editorialistic de Groza

Şi nu, nu există pepene verde. Chit că primul e aşa pe dinafară, iar al doilea pe dinăuntru.

Tare m-am mai hăhăit şi m-am mai veselit, trecând azi de dimineaţă pe lângă cimitir şi văzând nişte înmormântaşi (că presupun că ăştia-s omologii tragici ai nuntaşilor), încercând să se împartă prin maşinile disponibile, ca să se ducă la pomană.

Nu am asistat la lucru mai distractiv, de când am văzut un grup de surdo-muţi parlamentând, toţi deodată, agitaţi, într-o linişte absolută şi în mijlocul străzii, la clubul ăla al lor, de la mine de pe stradă.

Cu o mină sobră ce se cuvenea momentului şi cu nişte glasuri grave, ca să păstreze solemnitatea impusă de nefericita întâmplare, participanţii la petrecania de lângă cartierul de veci, se socoteau ei între ei, care cu cine să meargă, că ăia-s oricum cinci, deci încap, da’ rămâne astalaltă pe dinafară, da’ dacă stau ei împreună şi aşa mai departe, c-o ţine în braţe, da’ totuşi nu-i voie, ba hai că nu-i departe.

De ce mi s-a părut mie asta de râs, Dumnezo s-o ierte, îi pentru că, în mod paradoxal, masa de înmormântare e mai bine văzută social decât masa de nuntă, aţi observat?

Când se căsătoresc doi, în primul rând tre’ să te duci să te prefaci că te bucuri la starea civilă, de parcă te doare pe tine la banană că-şi semnează ei pirostriile, de nu poţi tu lipsi. După care, invariabil, urmează lălăiala aia de la popă, unde trebuie să fii pe fază, dacă vrei să te sustragi, fiindcă la ieşirea din Primărie… acolo se-mprăştie cei cu iniţiativă. Toate astea doar în cazul fericit în care nu-i toată prosteala planificată cu luat nefericiţii de pe la casele părinţilor şi tot “Tatăl nostru” ăla din ce în ce mai complicat, la fiecare intersecţie, cu starostele tot mai mucit.

Iar la final primeşti nişte borăli uscate, probabil de la cealaltă nuntă, stătute acolo cam de pe când ieşeai tu de la Primărie şi te-au prins în alai, cu ceva zamă tulbure ş-o sarmauă stătută, pentru care la sfârşit, ghici, ce? Plăteşti. Dublu! Şi nici n-ajungi la fântâna de ciocolată, ca să moi şi tu o căpşună, de tăţi limbricii ăia ce-au asediat-o, mânjiţi până la coate.

Pe când, dacă moare cineva, nimenea nu se zgârceşte la hrană. Că nu vrei să superi pe doamne-doamne. La nuntă-i altceva, eşti pe profit. Aici ideea în sine îi să fii în pierdere. Când te duci în hruba aia morbidă, să saluţi mortu’, că aşteaptă şi alţii, la alţi morţi, de lângă, chelneriţele alea improvizate din mătuşi îţi dau de la intrare batistuţă; ritualul haleului e deja început, frumos, ca la restaurant, civilizat. Oricum nu te bucuri să fii acolo, deci poţi să stai posomorât, că se cade.

E drept, nu-i cea mai fericită ambianţă, de cum te-ai trezit, ăla să tot behăie despre sărbătorit, pe care l-a cunoscut, evident, în mai toate momentele importante din viaţă, pentru că lumea cheltuie în mai toate momentele importante din viaţă şi să-l regrete în funcţie de ciubuc. Da’ mie alea care tot bocesc acolo îmi stârnesc un puternic apetit, nu-mi explic de ce.

Şi-i o chestie aşa plăcută, de a nu trebui să faci nimica, la înmormântări, spre deosebire de nunţi, unde ba tre’ să ţii de aia, să muţi astalaltă, să ajuţi să strângă, să te oferi că lăsaţi, că duc eu, să iasă bine şi căcaturi. Înmormântarea nu poate să iasă prost. Se întâmplă singură Şi are cine să se ocupe. Tu tre’ doar să confirmi, să da-da-da, într-adevăr, vai – să fii de acord, mai anume, da’ împăciuitor, aşa, resemnat. Altfel, groapa-i săpată când ajungi pe deal, alea toate-s pregătite pe acolo, nici nu ştii la ce se folosesc, toată lumea îşi ştie replicile, tu n-ai un rol, îs oamenii ăia care ţin de funie, nu-i nici o problemă, tot ei fac groapa la loc, când tu deja eşti în Dacie, spre restaurant. Mai aiurea devine când se agaţă câte una de tine, în jale, de tre’ să stai acolo, să-i treacă, după ce-a plecat toată lumea, să te gândeşti la ce masă mai prinzi loc, până ea te-ntreabă oare dacă-i bun locu’, oare nu i-a fi frig în coşciug, oare priveliştea-i bună, i-a plăcea şi alte inepţii din ăstea meta, care nu-s preocuparea ta primordială, când alţii se-nfulecă precum nişte sparţi, în cealaltă partea oraşului, sărbătorind împreună, nu-i aşa, ca o familie, viaţa şi nu moartea celor care le-au fost.

***

Altfel, am găsit azi pe… pe-pe-pe-pe… p-p-p-… i-aş zice fratele lui Pamfil, dar Pamfil, în absenţă (e-n concediu), n-ar accepta un asemenea afront, o decizie luată fără înştiinţarea sa prealabilă.

Bietul orfan – cică l-ar chema Ruben, dar să-i zicem Pamfkenstein – are 21 de ani, cu patru ani mai ingenuu decât se presupune că ar fi Pamfil de înţelept, însă nu se poate apropia măcar de a fi un prepuber pederast, pe lângă Supremul Ursuleţ, aşa că nici nu se presupune vreo ameninţare penibilă adusă Tronului. (Da?)

Iată dubioasa arătare, de-o asemănare înfiorătoare cu Originalul.

***

***

***

***

Aparţine fiului unui coleg de serviciu şi se trage de prin părţile Târgu-Mureşului, din magazinul plebeu Romarta, aşa cum îi e şi pluşul din el. Este de culoare predominant galben-hepatită, spre deosebire de rozul nobil al lui Pamfil, probabil datorită bolilor ce l-au încercat de-a lungul anilor. Strania creatură suferă la o evaluare de suprafaţă de cel puţin câte un retard cronic, la nivel mintal, respectiv fizic.

Deşi natura lui este evident de-o impostură monstruoasă, iar scopul a fost destabilizarea siguranţei conferite de domnia celui căruia vă plecaţi smeriţi, totuşi, va fi ţinut, din bunăvoinţa suveranului, pe lângă curte, ca să se scălămbăie precum un clovn şi să mai lumineze faţa îngândurată a celui e îi este stăpân – Groza-Bîja Hristea “Alphonse” Pamfil.

***

Mă, m-am dus eu, deci, să-mi pun un pierce. Sau să-mi fac, să-mi facă ăla, să mi-l deie şi să mi-l facă, să-l cumpăr. Să-l iau, cu băgat în mine cu tot şi manoperă. Cum căcat o fi terminologia.

Însă nu m-am dus, aşa, direct, cu capu’ înainte, anume, mai ales că nu ştiam unde. Am încercat, ca să văd şi io, care-i locaţia, cine-s oamenii ăştia.

Aşa că am încercat saloanele de specialitate. Şi am început cu, desigur, ăla unde mi l-au tatuat şi pe Pamfil. Lăsându-le de la bun început laoparte pe celălalte, unde mi-au desenat primele tatuaje, de-a trebuit să trec prin două, ca să-mi iasă abia al treilea cum trebuie.

Şi l-am întrebat pe cel în care aveam eu încredere, de acolo, că băgasem destui bani în el cât să am încredere. Iar el a zis, hait!, că el nu, nu-nu-nu, colegul face. El nu. El doar simple. Bine. Care coleg? Acela. Numa’ că să mă grăbesc. Că e ultima lui săptămână. Cum, o fi fiind pe moarte? Nu. Doar că nu va mai lucra la ei.

Cum sună chestia asta? Adică io să mă duc la ăla de-l dau afară, că cine ştie pe cine-o fi mătrăşit? Sau că nu-i convin banii sau ceva? Şi să-i ofer plată, ca să-mi înfigă mie vreun drod ruginit în mine, pă picior de plecare? Io, dacă m-ar da afară de la Vitrina şi-ar face greşeala să-mi şi spună din timp, cam cum credeţi că m-aş comporta în ultima săptămână, aşa, cu clienţii, zic…

Şi comunic că, bine, că mă mai gândesc. Şi plec aţă la alt salon. Şi acolo mă-ntreabă, că-i cu opţiune, poţi alege ce vrei tu – pierce sau tatuaj? Pierce, dragă. Cu băiatul, vă rog. Îi zic lu’ băiatu’, la care băiatu’ mai să-mi plângă-n poală. Ce-ai, brotăcel? Că el nu pune acolo, că el, mă-nţelegi, da’ totuşi, el de la început a zis că nu, el nu poate, n-a pus niciodată numai altundeva. Măi, iubitule, dar te plătesc. Am banii la mine, uite-i. Ia-i. NU! Mă, bani, mă, te-ai tâmpit? Zice că nu. Că să mă duc acolo, la pula mea de George sau cum l-o fi chemând, pe Moţilor sau unde pula mea o fi fiind George, că George pune.

Bine. Mă duc la pula mea, unde era George, dau de-o fată. George? Nu. Apăi, bună ziua, eu vreau să-mi pun un pierce, faceţi? Hat, persze! Aolo, serios? Că tocmai am fost la câteva saloane de tatuaje şi piercing şi făceau dăcât tatuaje. Aici chiar faceţi? Da. Nu, mă refer: aici. Faceţi? Facem păstă tot. Super. Faceţi-mi-l. A, nu ea. Doar George. Mna, să vină George. George nu e în localitate. Vai, dar unde e George? În afara localităţii. Şi când vine? Ăhăăăi.

***

Deci la precinii din Le Général, în week-endu’ ăsta, devine acuma.