Cronica zilei mele: aproape ca și cum ați fi fost invitați…

Sfatul zilei de la Jeg: Cetățeni! Pe perioada săptămânii în curs, dacă intenționați să mergeți la iarbă verde sau la plajă, vă sfătuim să o faceți noaptea și, de asemenea, să stați mai mult pe lângă foc, unde este mai răcoare.

Cam acum ar fi momentul în care ar trebui să mă ploconesc în fața cititorilor, justificând de ce scriu câte-un articol – așa genial cum o fi el – tot o dată la câteva zile. Ei bine, motivul nu este c-a fost ziua mea, nu este canicula, nu este nici măcar că eram plecat din oraș; dar vroiam neapărat să vă aduc la cunoștință cam când ar fi momentul.

Chiar dacă dorințele voastre de a vă distra pe spinarea mea nu sunt mereu compatibile (adică nu vujesc) cu nevoile mele de a șede tolănit prin vastele-mi dormitoare, în buna intenție de a urma procedurile standard de scărpinare, respectiv scârmare în variate orificii, totuși eu, chiar și offline fiind, îmi notez pe bonuri fiscale, capete de hârtie igienică și colțuri rupte din reviste diverse crâmpeie din viața mea, cu care să vă puteți delecta mai târziu, consolându-vă c-ați fi mai breji.

Apropo notat lucruri în locuri, doamna mă-sa lu’ Budor e născută în aceeași zi cu mine – doar că cu vreo 150 de ani mai devreme – și de aceea mă simt obligat să o sun de fiecare dată, de departe, ca să ne urăm reciproc toate cele, excepție făcând dacă are gătită fasole frecată, ocazii cu care-i duc flori, de aproape. Deci, invariabil, și în acest an am făcut rost de numărul lui dânsa, pentru a fi capabil s-o sun, căci oamenii acolo se sună, la numerele de telefon. Dar precum eu nu-mi știu folosi telefonu’ mobil pentru alte funcții în timpul unei conversații deja deschise, în afară de aceea de a-l ține lipit de ureche, logic că tre’ să-mi notez cu pixu’. Ceea ce am și făcut, pe un exemplar dintr-o revistă de aia cu reclame și de fun și de clubbin’ și de marfă, „O mie și una de zile și nopți” sau cum le-o fi zicând, care se găsea pe masa localului în care poposisem. Totuși, revelația îmi vine de abia acum, când realizez că revista a rămas acolo, dimpreună cu numărul pe dânsa, unde se cam preumblă persoane pe care nu le prea ajută fața cât să crească numere de telefon prin copaci pentru a fi culese de ei. Tot ce pot face acum e să implor îndurare publică și să-i asigur lu’ tanti mă-sa lu’ Tudor un abonament nou și să-mi cer scuze pentru noii ei prieteni. Deși nu tre’ să ne pripim deocamdată, că-mi imaginez că va primi mai puține telefoane și mai multe sms-uri, pe care desigur că nu le poate citi, așa că problema nu-i atât de tragică.

Și, dacă tot a ajuns stimabila Mana la a-și îndeplini înjositoarea responsabilitate de-a-l silui pe Ciutacul să îmi redacteze reclamații la comentarii, că altfel doarme pe balcon, doar ca să mă convingă să scriu, iaca decid să împărtășesc cu voi momentele magice ale sfârșitului trecut de săptămână, începând cu sărbătoarea ce-a marcat luna. Vineri a debutat binișor, cu mine certându-mă la Năstase pe blog, în cadrul mesajelor de la articolul ce era dedicat sfintei mele zile. În principiu, fiindcă mesajele erau urări de genu’: „La mulți zi-i lu’ Năstase că așa și pe dincolo!”. După-amiaza a continuat la fel de promițător, cu mine culcându-mă festiv.

Seara târziu (pentru că toți au întârziat) ne-am adunat în intimitatea tavernei cu același nume, în Zalăul cu același nume, tavernă din Zalăul despre care veți afla mai multe detalii dacă binevoiți să citiți în câtamai bannerul ce poate fi găsit aici. Din cele nouă persoane invitate, au ajuns un mulțumitor număr de șase (dintre care una fiind patronul), care-au ocupat loc la masa ce cu nesimțire o rezervasem pentru 20 de oameni, doar fiindcă știam că nu puteam fi refuzat. Nici o grijă, că pe parcurs au mai venit o grămadă de “prieteni noi”, pe care n-am reușit să-i cunosc nici acum.

Deși la început starea de spirit putea fi rezumată foarte coerent prin remarca Adelei: „Mno, futem un Remmy?”, lucrurile s-au animat mai pe la „cumpăna dintre zile”, în detrimentul imaginii mele – desigur, când părinților și invitaților li s-a părut amuzant să se aducă în localul de bețivani un… frumos tort de ciocolată, care mergea cu peisajul cam cum eu cu o fată. Tot dotat cu farfurioare și lumânărici colorate pe dumnealui (tortul). Noroc că am reușit să salvez cât de cât aparențele, amenințând cu suicidul dacă găsesc mai mult de un accesoriu la aliment. S-a stabilit că acesta va fi o singură lumânare, în formă de cifra doi (pe care o recunosc de la ziua lu’ frate-miu) și care urma să fie dublată apoi în Photoshop, pentru consecvența cronologică. Măcar o bucurie am avut, că timp de 2-3 minute localul a duduit de imnul Jeg, într-o rezonanță de n-a mai auzit foaită de foaita specimenelor ce se-nvârtesc de obicei pe acolo, zi de noapte. Fără îndoială că am primit cadourile anticipate, inevitabila carte “Jeg” a lui I. Welsh (gata, o am, prea târziu, atât tipărită cât și digitală, băi, restul de cunoștințe aflate-n lipsă de inspirație!), lăduța cu alimente necesare la Cluj (mulțam lu’ Dorul, Pișto și Cipri) și, de la vreo 3-4 persoane – același lucru, și anume NIMIC, da’ în diferite mărimi.

Aș estima ca o concluzie căci cheful a mers bine, când, dintr-un motiv sau altul, mie mi s-a făcut mai multă cinste singur decât eu celorlalți în total. Tudor a plecat mai repede, pe la 3-4 dimineața, deoarece avea de fugit ca bezmeticul până acasă, în fața căreia să adoarmă pe o țeavă de gaz, înainte de-a se trezi ca să vomeze. Iar eu m-am retras abia pe la 7:30, după ce-am fost într-atât de beat, încât am ajutat la curățenie.

A doua zi am plecat la Adela la țară, în localitatea Drighiu, unde m-am încadrat perfect în tablou, după cum rezultă și din imagini…

Și în ultima seară am aflat, cam în timp real – adică odată cu desfășurarea acțiunilor, că jurizez un concurs de tricouri ude. (Iar ei aveau impresia greșită că-s și sponsor.) Dar ceva-mi spune că s-a făcut o mare nedreptate și că vocea mea nu a fost ascultată: eu știu cel puțin două fete care aveau tricourile mai ude decât al câștigătoarei.