Jurnalul Editorialistic de Groza

Vă datorez multora un răspuns, deoarece mai toţi m-aţi întrebat de ce scriu aşa rar şi, uite, se face aproape o lună de când n-am publicat un articol nou. Într-adevăr, o explicaţie măcar meritaţi şi este totuşi necesară: fără motiv.

Altfel, lângă sediul companiei la care lucrez există un ABC, adică o alimentară mică. Individele care o deţin şi manageriază sunt trei. Noi le zicem “babele”, deoarece le trădează vârsta, iar sediului negoţului lor îi zicem formal “la babe”, deoarece sunt atât de zgârcite, încât nu şi-au dat un nume societăţii comerciale sau nu au considerat necesar să investească în a-şi afişa vizibil acest nume.

Tot din acest motiv al zgârceniei este o alimentară mică şi nu o alimentară, fiindcă n-ar prea vrea ele să închirieze un spaţiu mai larg şi nici n-ar fi util, trebuind să îl şi încălzească, fapt care ar spori cheltuielile.

Însă ele sunt, desigur, lacome, explicaţie şi pentru faptul că sunt trei, înghesuite în această alimentară mică, atât de mică încât nu au considerat că trebuie încălzită nici ea, că doar nu e mare, nu? E comodă. Deci nu trebuie încălzită, cel puţin nu unde sunt clienţii, ci doar în cămăruţa lor din spate, cu un reşou mic, care a încăput în ciuda spaţiului mic, pentru că trebuiau şi ele să mănânce undeva, la căldurică, chestii aduse de acasă, nu alimente cumpărate de la ele însele, fiindcă acestea sunt oricare cu 50 de bani – 1 leu mai scumpe decât oriunde altundeva. Iar oriunde altundeva este departe şi ele sunt conştiente că studenţii de la facultatea pe lângă care s-au aciuat ca nişte căpuşe n-ar avea cum să se ducă acolo. Motiv pentru care au monopol şi deci îi parazitează ca nişte trichine.

Dintre ele, pe una am identificat-o ca fiind de etnie maghiară, iar pe alta de etnie română. Pe maghiară ele o strigă Şari (cel mai probabil un alias) şi este leită unei posibile variante feminine a unui anume personaj din “Lord of the Rings”, pe care nu vă va lua mult să îl identificaţi, dacă faceţi un exerciţiu de imaginaţie.

Pe când românca arată cam ca o scroafă coafată.

(Nu vă mai tot oripilaţi, că nu discut aici despre nişte oameni. Am experienţa mea personală cu ele, dacă consideraţi că n-ar trebui să jignesc nişte doamne, mereţi în pulă.)

Pe a treia n-am clasificat-o încă. Nu ştim ce procentaj de acţionariat are sau care îi e funcţia administrativă, doar Călin a analizat-o mai cu atenţie, fiindcă a zis că l-a excitat vara trecută, că avea o brăţară de gleznă. Pe gleznă. Aceeaşi gleznă de care atârnă laba piciorului ei de 60+ ani, învelită într-o şosetă de cele mai multe ori cu dantelă, îndesată într-un şlap. Nu ne explicăm încă unde a clasificat-o Călin.

Ei bine, mie cel mai mult îmi place să merg la ele la magazin, să comand vreo cinci-şase produse diferite pe care le vând acolo, iar la urmă un al şaptelea produs, pe care sunt sigur că nu îl au. Şi după ce le sclipesc ochii de câte am reuşit să le adun pe tejghea, să renunţ la toate, spunând că o să mă duc să văd pe altă stradă dacă au acel anume produs şi că mai bine iau de acolo toate, să nu mă mai complic…

Situaţie în care li se fărâmă universul intern şi li se dă peste cap întreg sistemul de valori. Încearcă să-mi sugereze produse care ar putea înlocui produsul pe care îl vreau eu. Încearcă să îmi demonteze utilitatea produsului meu, în favoarea unor substituenţi variaţi, toţi aflaţi în gama lor largă, deja afişată.

O dată am vrut să iau pâine integrală. Şi vitele încercau să-mi vândă nişte croissante simple sau măcar un, UN covrig să iau. Ultima dată, al şaptelea produs era “ardei iuţi muraţi”. Şi s-au gândit că mai bine mi-ar prinde nişte gogoşari umpluţi cu varză murată, care gogoşari sunt şi ei un fel de ardei, totuşi, pentru numele lui Dumnezeu, cum să renunţ la TOT!

Câteodată, dacă trec pe acolo, intru chiar dacă nu am nevoie de ceva. Câteodată nici nu mi-e în drum.

***

Ce am remarcat, însă, este că nu există, deşi ar trebui, filme porno cu personaje istorice. Nu-i aşa? Eu zic că ba aşa. N-am terminat încă toate filmele porno care există, e drept, dar ăsta nu-i un motiv de trândăvie. Sunt doar uşor dezamăgit, pentru că mi-am închipuit că pentru oamenii ăştia industria chiar contează.

De aceea, consider că este o ocazie propice să dezvoltăm noi, românii, această latură încă rămasă (surprinzător chiar) neexploatată. Nu am vreo fărâmă de îndoială că strămoşii noştri sunt mult mai puţin relevanţi, comparativ cu cei ai altor popoare.

Nu mă aştept nici ca, imediat ce noi vom porni această iniţiativă, etica să îi oprească pe ceilalţi să ne-o sufle şi hiperbolizeze prin măreţe înfăptuiri proprii, începând, ca de obicei, cu ungurii, care vor obţine de urgenţă bugetele şi vor organiza castingul pentru Miklós Zrínyi, cât timp noi abia încercăm să demonstrăm că Matei Corvin era dac, pentru a-l putea utiliza în prima peliculă a studioului din Cluj-Napoca. Nu va trece mult până întregul concept va fi holywoodizat, iar originea şi pionierii genului, noi, românii, vom fi nedreptăţiţi şi apoi uitaţi.

Aşa că propun de la incipit o personalizare clară a producţiilor dintr-o sferă specifică şi, dacă îmi permiteţi, o treptată fructificare a plajei culturale, dat fiind că toată lumea va galopa pe voievozi şi revoluţionari. Şi n-are rost să fim conformişti.

Vă zic deci – şi nu neapărat pentru că sunt din Sălaj – că am o admiraţie puternic heterosexuală pentru Simion Bărnuţiu, pe care aş dori să-l propun pentru un episod pilot din “Largi Români”. Am făcut şcoala sub instituţia denumită după el, ar fi o onoare personală să deschid acest drum prin domnul Bărnuţiu. Pe lângă că are şi contribuţia sa la Revoluţia din 1848, dacă musai-musai vă trebuie violenţă, celor care v-aţi dezvoltat nişte fetişuri mai aparte.

Dar, dacă ne reapropiem de caracterul mai epic al numelor de referinţă, n-are rost să ţinem la naftalină poeţi valoroşi mai puţin marketaţi, cum este, de exemplu, Mateiu Caragiale, care, pe lângă numele tatălui său cu care se poate promova, poate să practice şi în filmele exclusiv pentru bărbaţi, cu bărbaţi, dacă nu măcar – o concesie – filme cu bărbaţi, dacă sunt şi femei totuşi în ele.

Nu pentru că-mi repugnă întreaga idee, cred că, în acest sens, trebuie să-l evităm pe Eminescu (vă rog), care, putem cădea cu toţii de acord, e soluţia facilă, fiind singurul care, cu siguranţă, ar fi jucat singur în filme porno, dacă ar fi existat tehnologia necesară. Plus că toată intriga ar trebui construită în rimă împerecheată şi nu te apuci să faci pornet cu Eminescu, dacă nu ai actori competenţi, pregătiţi să memoreze minim 80 de strofe de dialog nehotărât până ajung să se fută într-un cadru replică la frunză după teiul personajului principal.

***

Ce vreau să zic de fapt, este că mă irită părinţii care îşi afişează poze cu copiii. Nu neapărat bebeluşii, fiindcă acele clipe sunt, de obicei, unele de confuzie, după o teribilă greşeală sau sunt scoşi la vânzare sau afişează nişte bebeluşi buhăiţi care nu ştiu unde să se uite şi stau inerţi şi măcar pot să mă hlizesc, însă mă irită cert cei care îşi afişează copiii la vârste preşcolare, între 4 şi 7 ani.

Că sunt frumoşi, de aia şi-i afişează, uitaţi-vă la ei ce frumoşi sunt, ei sunt copiii mei cei frumoşi, frumoşii mei copii, mai ales dacă-s băiat şi fată, da’ şi dacă-s numa’ băiat sau numa’ fată sau doi băieţi frumoşi, dacă se poate sau două fete cele mai frumoase. Cred că mă irită părinţii care îşi afişează copiii lor frumoşi, pentru că mă irită copiii lor frumoşi şi feţele lor frumoase de tâmpiţi luaţi prin surprindere, în frumuseţea lor, de părinţii care umblă toată ziua cu aparatele foto după cururile lor beşinoase, ca să îi strige din când în când, să se întoarcă opriţi din actele lor infantile şi să îi surprindă aşa frumoşi cum sunt, de flaimuci stupizi.

***

Şi la mine pe stradă este, cu consecvenţă săptămânală, cât să ţină până când apare una proaspătă, o perpetuă vomă, ba pe o parte, ba pe cealaltă a străzii, atât într-o direcţie, cât şi într-alta, în funcţie de unde este localizat barul de zi “Irimie Cafe”, în care se comercializează băuturi alcoolice şi snacks-uri. Şi mereu cu parizer. Voma. Invariabil. E acelaşi om!

Nu ştiu cine este autorul, nici ce a vrut să transmită, însă cunosc despre el că creează cu regularitate, pornind de la schiţa ritmică a motivelor spirtoase şi mezel, fără alte înflorituri, amestecând o cromatică rozalie cu accente olfactive gastrice inconfundabile.

Consecinţa fie se prelinge atât cât îi permite materia din care este efectuată, sub efectul temperaturii, când este cald, fie se omogenizează păstrându-şi suveranitatea, când e ploios sau se prezervă într-o stare nestrămutabilă de îngheţ, dacă e rece. Îşi păstrează structura moleculară şi influenţa.