Taci ca pentru sine…

Vom cugeta la divinitate, stimați telecititori, în acest astfel sfânt articol, deși marile mele curiozități rămân: (a) ce face un patinator artistic, dacă are o erecție, în costumul acela destul de intim, respectiv (b) cum își dau jos salvamarii tricourile în fugă? Eu îmi ascund cu greu erecția și în costum de ski, iar câteodată mă-mpiedic dezbrăcându-mă chiar când stau pe loc. Revenind la demiurgic…

Într-o nouă polemică amical filozofală cu prietenul meu de orientare pocăită, Ciprian, girantul de Dumnezeu pe Pământ, am mai făcut un pas dramatic în direcția credinței mele religioase, pe care nu o voi găsi la locul ei, când va fi dat să ajung acolo unde ar trebui să se afle ea acum, lipsită de mine însumi, care-o caut.

Pornind de la principiul simplu și rezonabil de-a fi făcut eu, omul, “după chipul și asemănarea Sa”, am încercat, firesc, cu ochii minții, să-mi imaginez prin analogie și să delimitez clar o situație realist-înălțătoare din viața-mi proprie, încât să-L regăsesc în ea pe El și, implicit, pe El în mine, ca să fim astfel identici întru factură, așa cum chiar Însuși susține că am fi. Și, dacă reușesc asta, Îl cred pe Cuvânt, mă-nțelegeți?…

Așadar, cam care-ar fi acest scenariu perfect valid de contopire profan-celest? Păi, în mod logic, în zilele săptămânii, mai puțin duminica – fiind ziua de lucru, or fi făcând și ei, funcționarii Raiului, ceva, ca să nu riște să moară (heh!) de plictiseală, în afară de a purta tricouri cu “I hate Sundays”. Deci, cel mai probabil, îngerii mai încing și ei câte-un campionat de lap-tenis cu demonii. Și, ca orice microbist, o fi stând și Dumnezeu, pe-o canapea de norișori, în chiloți cu drăcușori, scărpinându-se la coaie și bând o carafă de vin, uitându-se la reluare. Îmi cuprindeți tabloul vizual de-o naturalețe relaxantă? Bun.

I-am prezentat acestă desfășurare de evenimente și pocăitului, confruntându-l cu două alternative, nici una prea fericită. Am izbândit: fie Dumnezeu nu are coaie, ceea ce-i, aveți dreptate, o blasfemie, da’ nu eu am aranjat astfel lucrurile, fie Dumnezeu are coaie, dar nu se scarpină la ele, recte nu este făcut după chipul și asemănarea mea. Din nou – nu o variantă mulțumitoare. Singura mijlocire ce-o pot accepta este că Dumnezeu este recent operat de torsiune testiculară, context în care sunt una cu el, ceea ce iar nu vă convine.

Ce-mi pare mie, în schimb, total egoist este că El are propria Sa declinare de pronume: pronumele de divinitate, adică scrise cu majuscule. Mai concret, această parte de vorbire are scopul cotidian de a înlocui nume proprii; totuși, El își permite să înlocuiască pronumele responsabile cu deja înlocuirea propriului Său nume, Dumnezeu. Vă dați seama?! Cum aș avea eu un nume de familie pentru poreclă! Sau ar avea Jegul o titulatură nobiliară.

Dan Le Sac vs. Scroobius Pip mai lămuresc trebile, în “Letter from God” (manifestarea grafică a unui anume ambee). Tot de la ei am jubilat și pentru una dintre puținele ficiăruri Jeg, “Thou Shalt Always Kill“.

***

Pamfil, pe lângă că-i alergic la pluș, m-a informat recent că, de aici înainte, va fi și astmatic, din solidaritate pentru mine. Iar cel mai romantic lucru este doi grași, care încearcă și reușesc să se cuprindă, pentru un blues.

***

O să-mi permit să emit o concluzie timpurie a sper ce va urma să fie vasta mea activitate de copywriter, deși se aplică prin tranzitivitate la ce vreți voi, o teorie pe care poate o voi relua când o să am la ce mă uita în urmă, o să zâmbesc mulțumit, o să fiu bucuros c-am avut dreptate și c-a fost exact cum am zis acum și c-a meritat:

O s-o denumim generic teoria cu T2.

E bine să ai în jur pe cineva care să te-nvețe, să știe cum miroase ceva cu adevărat real, sclipitor, e bine să fie greu și, mai ales e bine, după tot efortul, să fie altcineva care să-ți vină și să-ți refuze ce-ai gândit, să-ți ceară o banalitate, să se pișe pe creativitatea ta și să arunce la gunoi rezultatul.

Da, e bine. E liniștitor. Nu se pierde absolut nimic. Nu se face risipă. De fapt, ceva cât de cât de calitate, până la ceva genial, nu trebuie și e de-a dreptul păcat să fie irosit pentru unul sau una sau unii sau unele, care nu cred în ce le faci tu mai bun.

N-aș putea suporta să mi se accepte ceva în care am pus un pic sau un mai mult pic de suflet, doar “fiindcă”. Dacă ce fac nu trezește nimic, decât îngrijoarea de nu mă crede pe cuvânt, pe riscul cheltuielii proprii, mai bine să vând ceva inepție, ce-o putea face oricine și singur, așa, de nivelul personal, care-i cam acela de-a fi incapabil până și să realizeze măcar atâta lucru – că era capabil de capul său. Noroc că-ntre mine și aceste specimene este un puternic zid de experiență a altora, care trebuie să sufere în locul meu sacrificiul valorii și să zâmbească amar la trivializarea sa de către cei ce ne plătesc ca să ne refuze.

Prima oră:

1. Licitația boarfelor ăleia a lui frate-miu este în deliberare.

2. Priviți cum m-au supus să mănânc biftec tartar, sub pretextu’ că-i haleală, cu excepția că n-a fost gătit în prealabil, și cum am acceptat, fiindcă era pe gratis.