Am petrecut şi a doua zi,
şi a treia zi tot cu el.
Şi îmi cheltuiam dragostea
mea copilarească
până când, într-una din zile,
a murit.

Tatăl meu îl adusese,
zicând ca l-a gasit sub o tufă.

Altadată mi-a adus acasă
un pui de caprioară
şi, iarăşi, mi-am lipit
sufletul de ea,
şi am petrecut împreună
zile intregi,
deşi ştiam că va muri.
Şi a murit.

Atât de mult mă fascinau,
fiind copil, jivinele sălbatice,
încât, de multe ori,
plecam în căutarea lor
pe dealuri şi prin păduri.
Şi, uneori, mi se-ntâmpla
să le şi văd.

Atunci mă intorceam acasă
ca un cuceritor.

Odată, îmi amintesc,
venise tatăl meu acasă
şi-mi zise că a văzut un cerb
cu coarne mari.
Iar eu, se înţelege, l-am crezut,
deşi nu i-am cerut nici o dovadă.

Iar mai târziu, tot el,
mi-a zis că nu există Dumnezeu
şi l-am crezut.

În viaţă am hoinărit
umblând printre oameni
ca printre copaci,
cu gândul tot după animale rare,
ca şi copilul de altă dată,
deşi acum nici eu nu mai ştiam ce căutam.

Atunci Te-am văzut,
o, Dumnezeule,
o, cerbule de foc
care m-ai doborât în goană cu copitele!

De atunci mă cobor
în fiecare seară din pădurea mea
ca un soldat rănit
şi-l caut pe tatăl meu
ca să-i povestesc despre Tine.

Poate că aş zice:
“aşa este Dumnezeu
ca şi cerbul despre care
mi-ai povestit că l-ai văzut
pe cand eram copil
şi, deşi nu mi l-ai adus
să mi-l arăţi, eu te-am crezut”.