Răspuns? Întrebare.

Notă: Adrian Ciubotaru i-a făcut blog lui Liiceanu. Salut și susțiu.

Am primit două teme de casă de la două persoane diferite în aceeași zi: “Cum vede Darius Groza blogul românesc peste 2 ani?”, m-a-ntrebat primul nenea. Imediat după aceea, o tanti, care s-a luat după primul nenea, m-a somat să-mi pun ca pentru sine altă întrebare – da’ s-o scriu și să-i dau să vază: „Am (niște) notorietate, ce mă fac cu ea?” Așezându-mă în locul cuiva dintr-o sală probabil goală care ar aștepta de la mine să-i lămuresc aceste trebușoare, m-aș fi pierdut cu siguranță între atâtea răspunsuri.

Așa că o să ridic eu altă dilemă de-nceput, mai firească, la care știu sigur răspunsul și apoi o să o iau de acolo cu judecățile: „Da’ cine dracu’ este ăsta, în primul rând?”

Mă numesc Darius Groza. De ce spun asta? Pentru că e probabil prima oară când numele meu înseamnă ceva. Înseamnă ceva pentru că, dacă-l spun, poate-l cunoașteți. Dacă nu-l știți – mai bine: înseamnă ceva cu atât mai mult cu cât vă-ntrebați (alături de mine, hehe) „Cine-i Darius Groza?”, totuși continuând să citiți aceste rânduri, iar eu continuând să le scriu.

Sunt un anonimeni promițător. Poate, dacă-mi dau mult silința, ajung chiar un veritabil nimeni consacrat. Iar primul pas e cel mai greu. Și, așadar, îmi creez reputație. Sau mi-o dă cineva. Sau îmi cade-n cap sau o găsesc pe jos. Cum vreți voi, irelevant. O am. O ridic, o scutur de praf, mă uit la ea. Ce fac? Păi, evident, trebuie să-mi folosească, precum orice alt lucru primit pe degeaba. Da, pe degeaba. Trebuia să fi fost tâmpit să-mi fi spetit șalele pentru ea. O duc la nas s-o miros, fac o mutră acră și-o arunc cât colo? O donez în scopuri caritabile? Scriu acest articol?

Nu. Știu exact ce fac cu ea. În primul rând, să-mi intre foarte bine-n cap că e a mea și nu cumva s-o-mpart. Ba mai mult, nu spun la nimeni. Credeți că de voi mă tem? Nu, voi n-aveți „norocul” ăsta. Dar sunt destui care se confruntă cu aceeași problemă. Dacă găsesc eu soluția, ce, îs fraier să le-o zic lor? Ia nu-mi mai poarte toți de grijă. Era un vechi proverb al unui autor necunoscut dintr-un popor al cărei limbă a murit de mult (nu știu cum l-au tradus) și zicea: când cineva îți vrea binele, nu ți-l lăsa luat.

Ah, toată chestia asta de mai sus se vroia un îndreptar. Doream un fel de analiză în derulare, pentru ca mai târziu, alții… Da’ bine că m-am prins pe parcurs. Aș zice „pe curând”, da’, dacă toate merge conform planului, n-o să ne mai vedem niciodată. Pe voi, prietenii mei cei mai dragi, o să vă uit primii.

Ș-atunci ajungem la cealaltă problemă. Cum văd eu blogosfera de acum în doi ani… Păi, eu mi-o imaginez cu un viitor strălucit: de pe insula mea, care are acoperire wireless pe toată suprafața ei. Care-i problema? Întrebarea se referea la mine.

Da’, uite, las cocktailul jos și fac o concesie: prima dată tre’ să zic ce cred eu că-i dânsul un blog. Eu consider doar cele asumate personal a fi bloguri. Desigur, pe diverse direcții, când, de exemplu, persoana mea e un jurnalist, un om politic, un cetățean sau un puță, ca mine. Orice dincolo de asta (de corporație, de grup ș.a.) sunt doar variațiuni sau mutanți (nu într-un sens neapărat rău), trecându-se de la utilitatea directă a unui mod de comunicare dintre cineva care vrea sau de la care se dorește a fi spus ceva… la o anume necesitate sau utilizare instrumentală pentru imagine, promovare și alte strategii comunicaționale avansate de tipul hop-și-eu.

Dacă lui Năstase i-am făcut eu blogul, nu-nseamnă că și l-a luat în scârbă. Credeți că stă săracul constrâns, iaca să mai bag o vorbă, să nu mă fac de cacao? Sunt convins că va profita de el până pică jos și bine face. Băsescu, la fel. Îl va lua, cu siguranță, când îi convine lui și nu nouă. Depinzând de ce consilieri are, îl poate lua mai târziu, codaș, când începe să iasă-n pierdere, ca Microsoftu’-n fața lui Apple, sau acum, efervescent, și se-mpacă înlăcrimat cu „puiuțul de comunist”, își arată fasolea la un bliț, pupă un bebe în timp ce tastează parola și, dup-aia, ce-l doare să scrie 2-3 paragrafe și să izbuncnează lumea-n urale, respectiv înjurături? Nu se schimbă cu nimic situația. Ba mai mult – se extinde. Ceea ce nu poate decât să-i ajute. Și, de acolo, are oameni plătiți să se extindă bine. (Deși poate-i plătește degeaba.)

Dacă aruncă un ochi pe blog la Năstase, vede acolo câta traficu’ (pentru un „Care era, băi, Năstase?”, după cum îl considera până acum) și poate se mai gândește. În schimb, dacă ajunge Năstase să-l detroneze (putem ști?), indiferent din ce punct de vedere, degeaba vine peste-o lună, două, un an cu „hopa, că eram la piscină ș-aveam apă-n urechi, ce blog ziceți voi acilea?”…

Mai clar, cum văd eu blogul, când blogul înseamnă ceva ce ține de sine, prezentat liber? Când detaliile viețiie mele, ce pot fi expuse pentru conștientizarea lor de către altcineva, care vrea să le afle, se găsesc în link-uri sau referințe ce i le pot da. Astfel încât, dacă cineva poftește să mă-ntrebe orice, iar eu să nu pierd vremea reciproc, fiecare răspuns al meu poate să-nceapă cu www.

Într-o cugetare recentă, estimam că blogosfera se va mări. Dar am impresia (și sper!, acum citând direct din mine) că exponențial vor crește mai mult ca număr cititorii, nu autorii. Și fluxul ce va veni se va împărți, răsfira. Blogării mai vechi, mai ex-controversați, tronează în mare parte din inerție. Situația se va echilibra (nicidecum răsturna, deci care veniți pentru culmi, o să ajungeți la juma’, fără să mai fie coroane), iar succesul (al irelevantului trafic „de moment” și fără exponenți valabili sau pur și simplu al mulțumirii personale) va consta în conținut propriu. Ș-atunci, cititori noi, blogări noi. Iaca să se răsfire ei încoace, încolonați. De unde și necesitatea de conținut propriu, care să vibreze dincolo de „hai să ne linkuim între noi”. Eu am băftoc: mă seacă preluările. Ergo, produc (pe degeaba, dar după rețeta proprie) o prăjiturică virtuală bunicică, deci am expunere și lumea vine cu sorcova. Implicațiile și presupunerile de la aici înspre încolo sunt absolut derizorii. Iaca, deci, mi-am zis și eu trei paragrafe de păreri, că, dacă se adeveresc, mă citează Bobby la radio peste câțiva ani, iar, dacă nu, oricum nu mai ține nimeni minte până atunci.

Apropo… nenea era Victor Kapra, iar tanti era soția lui Ciutacu. Da, să știți, suntem deja o familie, dormim îmbrățișați în același pat și folosim aceeași hârtie igienică. După dejunul cu rugăciune, mă duc să-i colind lui Năstase „Steaua sus răsare” și să iau nuci în valută de la PSD. Încerc acum, pe la spate, să trag ceva și de la Băsescu, să mă asigur. Săriți.

***

Și a zis Carcea: “Da’ Mirmen ce merit are să fie la echipă? Eu nu? Na, să-ți dea ea bani de acum. Să vezi cum te falimentez.” Acesta este același Carcea, tatăl meu, care a insistat să-i fie făcut un tricou după cum urmează…

***

Demonstrația că orice poate fi cumpărat…

Cum? Păr. Cumpăr!