Probabil vă mai amintiţi – da’ dacă nu, nici un bai, că vă zic iară – de când am luat autobuzul ăla greşit şi-am ajuns la măsa-n pizdă nu-ştiu-unde şi m-am înamorat de-o tipă care ieşise la ABC şi am urmărit-o ca un psihopat până pe strada pe care locuieşte (a Zambilei, mai precis) şi apoi i-am pierdut urma. Da?

Bun, pentru că am găsit-o de ceva timp. Nu vă bucuraţi? Ba mai mult: nici măcar nu-i ea.

Exact, să tot fi trecut vreo câteva luni de când o domnişoară identică bate bodegile familiare mie, ocupându-se cu a semăna izbitor cu ea. Nu însăşi, ci cu aia, iniţiala. Am pândit-o o bună bucată de vreme, de după tot felul de băuturici, până când mi-am făcut curaj să mă duc (la ea şi la iubitu-so cu care tăt umblă şi se uită fix la mine şi n-o scapă un momenţel singură) să-i spun tot. Cu această ocazie am aflat şi că nu stă şi n-o stat nicicând pe strada Zambilei. A apreciat însă ce-am făcut pentru cine credeam că e ea, iar acum mi-a rămas să detest cu pasiune relaţia lor, deoarece în mod evident ălalalt îi incomparabil mai atrăgător decât mine, pe când ea nu prea pare să aibă nici cea mai mică intenţia de-a-l înşela cu mine atât de mult cât mă aşteptam. Asta în ciuda multiplelor căzneli ce le-am antamat în acest sens.

Totuşi, e halucinant de prietenoasă şi mă tot atinge caldă, îşi pune crenguţele ălea ale ei peste tot pe mine şi mă prosteşte tactil, că eu interpretez. La fel de misterios, ne avem de demult ca prieteni pe nomenclatorul digital, unde io nu ţin minte să o fi adăugat, aşa că nu se poate să fie decât rodul unei crunte alunecări etilice. O cheamă Raluca Stupar, mi s-ar potrivi, pe prinţişor nu-mai-ştiu-cum, dar cât poate să dureze?

***

Tatăl Carcea: Mă, da’ s-or făcut multe prune la ăştia-n sat.
Şofer: Făcuuut…
Carcea: Altundeva de ce nu s-or făcut atâtea, or îngheţat?
Şofer: ‘ngheţaaat…
Carcea: Tu mai ai pălincă?
Şofer: Nu p’e mai am. Cre’că doar de-o nuntă.
Carcea: Şi dup-aie?
Şofer: Dup-aie mai am… f’o douăzeci de litre numa’.
Carcea: Şi mai pui?
Şofer: Puuun. Da’ de pere.
Carcea: E! Da’ să pui NUMA’ mere, că dacă pui numa’ de mere, atunci iese bună.
Şofer: E, că numa’-numa’ de pere şi pun.
Carcea: Îi tare bună aia de mere, da’ dacă pui numa’ mere.
Şofer: E, că io numa’ aşa şi beu, numa’ de pere.

[ar mai fi câteva, pe OiMR]

***

ÎNSĂ! Aflaţi cu satisfacţie că drama va degenera în tragic, pentru că, în acest răstimp, necuratul mi-a adus-o-n cale pe cea mai proaspătă şi sperăm uşor mai veşnică decât până acum doamnă Jeg. Care-mi deviează în totalitate emoţiile de la ceastălaltă, iar când spun că mi le deviează, mă refer desigur la municipiul Bacău, reşedinţă de judeţ, fiindcă acolo catadicseşte Lavinia Vorotic să domicilieze, căreia de acum i ne vom adresa mereu doar plini de curtoazie, fiindcă am şi obţinut-o prin şiretlicurile-mi specifice, astfel încât îmi aparţine.

Imbecila asta minusculă intenţionează vădit să mă poarte peţind prin Moldova, nu i-ar crăpa obrazul de ruşine. Or este binecunoscut că mă-mbăt şi să mă trezesc (sau adorm, după caz), în fieşce sfârşit de săptămână, ba criţă pe vreo variantă rutieră ieşindă din oraş, trăgând de maşini să mă ducă la diverse bambine, ba mahmur pe vreo cursă matinală, care amestecă Jägeru’-n mine  până prin cine-mai-ştie ce localitate dintr-o regiune defavorizată.

Oricum, aşa pare să-nceapă micul nostru aranjament, dat fiind că, invariabil, week-end-ul trecut, proaspăt murat în digestiv, aburcam sughiţând Carpaţii, nu foarte departe de crăpatu’ zorilor.

Stimata nestemată este-ntr-adevăr inestimabilă, considerând că acceptă romantismele mele de obicei petrecându-se în arealul restrâns care cuprinde cea mai apropiată piţerie de cea mai ieftină pensiune de pe cea mai centură zonă din cea mai comodă haltă de prin jurul oraşului dânsei. Din asta decurge şi că ne aşteaptă o tradiţie îndelugată a tăvălitului avantajos bugetat, între o emisiune botanică de pe TVR2 şi-un cocktail minimalist de Unirea şi Cola. Ne-nţelegem nemaiîntâlnit. Iar când pleacă şaormistu’ part-time de la restaurantul cu specific italienesc mai sus amintit sau nu găsim altceva mai spălat deschis, fata şi cu mine găsim dimpreună un acord, acela că birtul gării este la fel de mulţumitor. Sunt fericit.

Ca aspecte ale specificaţiilor tehnice, antipatica viezuroaică este măruntă şi manevrabilă, precum ştiţi prea bine că-mi convine mie, ambalată-ntr-o pudibonderie de-o falsitate flagrantă, frizând obrăznicia. Citeşte tăte căcaturile ălea de-i plac lui Marius Iulian, cu Bukovski şi ceilalţi beţivani, ascultă muzică de-aceea complicată, de-o validează Sepucele ăl’ mai vechi de pă Jeg, de l-aţi pierdut din vedere şi se uită cu nesaţ la tăte inepţiile care i-ar plăcea lui Moafle, probabil făcute de frate-so lui Bjork cu un webcam şi celălalte ţigăneli abstracte sau animaţii ruseşti şi căcat. Şi, fireşte, face din mine un tălâmb necontrolat, fiindcă nu-i rezist, încât revin sfărmat la terapie cu biata Camelia Imbuzan, care şi-a verificat în horoscop dacă-i compatibilă după data de naştere cu Barack Obama.

Jubilaţi, că-mi urmeză prelungă jele şi suferinţă.

***

[Pentru alte neclarităţi, consultaţi Registrul Diverse!]