La Zalău exista când eram mic o unitate de asamblat ouă Kinder, implicând exclusiv partea de băgat jucărele demontate în ouţul ăla portocaliu de plastic, care ulterior ajungea capăt la antena maşinii, parte integrantă din buna funţiune a acesteia din urmă.

Prin spărturile din ziarele lipite peste geamuri, vedeam ceea ce eram convins că e o încercare de a muşamaliza, faţă de mine personal, evidentul: câteva zeci de zălăuance, îmbrăcate salubru, de parcă făceau ceva mai important, roboteau să-ndese ouţe dintr-alea şi să le trimită la fabrică, unde să fie trase în ciocolată şi-mpachetate. În ciuda investigaţiilor extensive, n-am izbutit să găsesc şi această parte din procesul de fabricare, cu intenţia de a localiza totodată şi robinetele din care curge ciocolata brută şi să-mi casc gura sub vreunul. Însă partea cu capsulele umplute cu surprize nu a scăpat ochiului meu ager şi-n fiecare zi când treceam pe acolo, în drum spre tot felul de alte dezvăluiri şi demascări care mă preocupau de obicei, inspectam prin găurici evoluţia operaţiunii, raportând cu conştinciozitate pe la părinţi şi pe la cine se mai prefăcea că este interesat.

Până când, invariabil, tatăl Carcea o fi dat vreun telefon la informaţii, a găsit cine administrează văgăuna (probabil cineva din Hida, desigur) şi s-a dus, de ziua mea, şi a cumpărat vreo patruzeci, cincizeci şi ceva de din alea, aşa, cum s-or fi dând, la kil. Pe care le-am găsit într-un oală, când m-am trezit. Puţine standarde şi criterii aveam eu, ca să fac nazuri la faptul că nu erau gata, că le luase de pe bandă, la jumătate,înainte să ajungă-n forma lor finală. Aşa că mi le-am turnat toate-n tricou şi m-am retras hăhăind prosteşte cu Moafle-n cameră, să le desfacem una-două pe fiecare şi să ni le băgăm în nas după ce ne plictisim de ele.

Când – stupoare! Erau mai tăte la fel. Două ore ne-am rupt degetele, desfăcând ouţ după ouţ, fiecare nou ouţ crăpat fiind întâmpinat cu o interjecţie de dezamăgire similară fonetic cu sunetul de ouţ crăpându-se.

Că doară când şi le-o fi deversat taică-miu în vreo pungă nemarcată, din vreo tavă nesupravegheată, intrând pe pile în unitate, să nu vadă şefa de tură, nu şi-o-nchipuit că nu ar fi amestecate omogen, să nu se nimerească laolaltă dubluri, carecumva, ele fiind altfel produse-n serie. Nu. Deci erau mai tăte la fel, mai puţin vreo 5, care difereau de ălealaltă zeci, da’ erau făcute dintr-o singură bucată, deci nu se asamblau, care ştim fiecare că-i toată bucuria.

***

Fiindcă părinţii mei sunt la bază agenţi de turism – asta înainte ca Mirmen să s-apuce să distrugă adolescenţe predând geografie şi Carcea căsnicii, organizându-le mirilor nunta şi făcând din ea primul pas al divorţului – am avut ocazia să călătoresc foarte mult când eram mic.

Familia Groza a profitat, imediat după deschiderea graniţelor, de absolut toate destinaţiile turistice oferite de agenţia părinţilor mei, pe vremea când excursiile se făceau cu autocarul şi trebuiau să se strângă două scări de bloc pentru a se justifica plecarea şi se stătea în vamă la turci câte 36 de ore-ncontinuu la coadă, la care se adăuga datul bagajelor jos între bariere şi cotrobăitul printre şniţele şi pălinci, dintre care se rămânea cu jumătate, după ce se serveau străjerii ambelor ţări dintr-însele, că nu le ajungea şpaga în mărci.

Un singur neajuns venea odată cu acest privilegiu de a vizita ţările mai calde: faptul că a le vizita era un privilegiu, în sensul că dacă mergeam, asta nu însemna să avem bani la noi ca să putem pune mâna pe ceva. Bomboanele din bazarul din Istambul, îngheţata de la Zoo din Berlin, Happy Meal-urile din templul McDonald’s din Budapesta, toate erau rezumate într-un salam de vară şi ardei, aduse din ţară, pe-o ştergură întinsă peste noptiera din hotel. All inclusive însemna să avem ocazia să furăm caseroluţe de ălea de unt sau dulceaţă sau lapte condensat, la 5 mg, la micul dejul şi să aducem şamponuţe gratis acasă. Toate aceste pofte de neatins au rămas în istoria familiei mele, îngrădite-n vorbele apăsătoare care le suguşau şi care m-au tăvălit prin realitate încă din tânără pruncie: “Darius. Noi avem bani?” Pentru că, într-adevăr, în excusie puteam să murim de ocluzie instestinală lângă buda cu taxă de intrare, da’ noi am venit să vedem, nu să cheltuim.

Alt aspect oarecâtva negativ al carierei părinţilor mei e că n-am fost în viaţa mea într-o tabără cu colegii, singur, să mă îmbăt şi eu ca tot elevul preşcolar, cu vodkă Polar luată pe banii de intrare la Grădina Botanică… fiindcă invariabil toate clasele din şcoală făceau excursii cu agenţia de turism alor mei, care erau, fireşte, ghizii de călătorie.

***

Iubiţi enoriaşi. Începând cu această clipită, domiciliez în oraşul Bucureşti, unde lucrez tot la Vitrina, pregătesc tot prosteli specifice Jegului şi iubesc tot fete care inevitabil or să mă înşele cu fostul lor prieten.

[Răsfoiţi şi Registul diverse!]

***

Serviţi şi acest filmuleţ pentru care ne-am întrebuinţat, la Vătraina, că a venit Hudrel de la AP că îi trăbă şi a zis că-i voie şi ni ce mândreţe!