Să ne hăhăim, dară…

13 comentarii

Am ajunsără deja de ceva zile în oraşul ce te loveşte sub centură, da’ măcar nu te taie pe la colţuri. În mod total surprinzător, predispusa deraiere de tren nu a mai survenit. M-am apucat să iau şi antibioticele pe care aparent trebuia să le fi terminat până acum, deci putem purcede a istorisi despre cum s-au întâmplat lucrurile pe la Bucureşti, pe la festivalu’ de blogări, pe la una-cealaltă, că deja se încheie imediat săptămâna de când m-am întors, toţi au reuşit să aiureze destul pe maginea aceastei teme şi putem să începem chiar să citim ceva de-adevăratelea. Pen’că am fost martor la cum erau scrise recenziile evenimentului: blogării se strâng în jurul unui frigider de bere şi unui rooter, cu leptoacele-n poală, şi ţaca-paca-ţaca-paca din tastaturi, raportează ei de la faţa locului. Vă daţi seama în ce condiţii de transmisie nedistorsionată a informaţiei scriu ’mnealor. Ofer în vederea creări unei privelişti realiste din acest tablou doar un detaliu relevator: când s-a terminat sesiunea, doi dintre ei plecaseră cu papucii unui celuilalt. Mda. Bun.

Da’ dacă ne înveselim un pic, de-nceput, doresc să vă prezint pe unul dintre noii mei prieteni ce i-am cunoscut în delegaţie, care a trăit şi el de curând o dramă. Intenţioam ca măcar pe Jeg să nu fie documentată, că a apărut peste tot, da’ trebuie să vi-l bag cumva în context. El se intitulează Piticu’, are blog asemeni şi, ca să scurtăm povestea, fosta lui prietenă are şi dânsa blog, el a înşelat-o cu fieşce curve, ea s-o supărat, a băgat nişte isterii, au mimat prost fericirea la RoBlogFest, el s-o fi puţălit apoi din nou cu vreuna – nu ştim, că s-au despărţit spontan, iar fata a catadicsit să-i „spargă” băiatului parola de admin, prin tehnica hackericească cunoscută doar versaţilor, anume de a i-o ştii pe de rost, deoarece fuseseră iubiţi, iar apoi să se apuce să-i posteze de pe useru’ lui, cum că-l toacă şi alte cele. Totul s-a soldat cu scindarea imediată a blogosferei româneşti, care s-a scandalizat ca o târfă lăsată-n mijlocu’ autostrăzii fără şerveţele umede, campanii de susţinere care mai de care mai tembelizante, scene ce l-ar fi făcut pe Ernest mândru, după care a urmat o gargară online penibilă şi un final apoteotic bun de ştirile orei şaptesprezece.

Acum că ştiţi de unde să-l apucaţi pe băiat, iaca să vă spun eu şi unde vroiam să ajung. Piticul râde. Iar când râde, Piticul nu râde-n glumă, ci râde serios. Vă jur pe floricica Jeg că aşa râde el.

YouTube Preview Image

Bănui că dacă vă interesează rezultatele premierii şi alte atfel de clasamente, poze, găsiţi pre Internet, pe ’ici, pe ’colo, prin părţile esenţiale, deşi despre mine ştiţi deja (chiar dacă vom trece în blogvistă mai jos, din nou) ce-am luat şi alte interese nu vă este indicat să aveţi.

Vă voi povesti în sfârşit pe larg despre întreaga mea vizită la capitală, referindu-ne de data asta în general, nu musai la cum am reuşit să vin cu mai multe copci decât cu câte am plecat şi mai puţine premii decât am dictat.

Dacă voi nu mă vreţi, PA!

Aşa deci, am luat locuri 2 şi 3 la patru categorii (cel mai bun blog, cel mai bun design, cel mai bun blog nou şi cel mai bun blog personal), iar Moafle a luat locul întâi pentru fotoblog. Declar astfel RoBlogFest 2007 nul. Dar totuşi o excelentă repetiţie pentru anul viitor, când voi lua aurul – în lingouri – pentru toate categoriile, incluzându-le pe cele la care nu voi fi înscris. Au luat locurile întâi nemernicul de Visurât şi netrebnicul de Zoso, care acuma tre’ să mă scoată la o grămadă de mici la Iaşi şi o grămadă de sandvici cu felie de brânză şi şuncă la Bucale, ca să se poată vreodată gândi că e permis să înceapă să se revanşeze pentru nesocotinţa ce-au avut-o. Mă rog, ei au luat locu’ întâi – adică licenţe Adobe în valoare de mii de dolari, da’ la care nu le-au dat număr serial – la categoriile (cred, că mi-e lene să verific, da’, în mare, aşa) la care meritam eu, începând cu design, desigur. De aia l-am şi schimbat, în semn de protest.

Totuşi, a fost o experienţă… ce-o accept în amintirile mele, în care am cunoscut mulţi oameni şi mulţi care nu erau oameni, că erau altceva, da’ aveau haine. Nu o să refuz premiile viitoare, pe motiv că vor veni, dar prefer în continuare să-mi urmez visul de a fi miliardar în zacuscă.

N-o să vă povestesc mare lucru despre ei, decât când îmi voi aminti sau vor reveni în viaţa mea, cert este că am mâncat salată la Carul cu Bere cu violatorul dinamovist şi mi-or ieşit bube pe şale, da’, la fast-food-ul îndoielnic din Militari şi şaorma dubioasă a lu’ Buddha şi Vali n-am avut nici pe dracul.

Apropo, ca detaliu… când eram la două noaptea, băgând în mine, cu numiţii de mai sus, cine mă sună pe telefonul meu mobil, care îl port la mine, deoarece nu este legat într-un perete cu un cablu? Păi, Gabriel. Despre care v-am tot povestit. Şi răspund eu, cum fac la orice oră din zi şi din noapte, galant, apăsând butonul verde, ca să se prezinte el frumos, să-l informez promt că totuşi e noapte şi să mă bată la dimineaţă… ca să aflu, că, stupoare!, de fapt, nu mai vrea să mă bată, că invers – vrea să mă scoată la bere, ba chiar şi trilul vioi al Silviei se auzea pe fundal. Şi regret că n-am putut merge, negăsind în timp real un malac care să mă însoţească. Da’ jur că îi însoţesc data viitoare, chiar numa’ cu spray-ul paralizant într-un buzunar şi Ventolinu’ într-altu’.

Am degustat cu nesaţ mostră de filozofie specifică zonei, reprezentată, la ceva „Spring Time”, în discuţii de genul:

Chelneriţă: Hai, că a venit pizza.
Casieriţă: Ştii ce, acum s-o mănânce cu mă-sa, da? Aşa să-i spui! Da’, ce, după 40 de minute?! Nici clientu’ nu aşteaptă atât.

Dar mi-am revenit la timp, când am revenit la gândire ardelenească:

Mami: Unde eşti?
Eu: Pe la Braşov.
Mami: Da’ ai pornit din Bucureşti?

Totul a fost mirific, iar pe drum de-ntoarcere m-am întâlnit surprinzător tot cu acelaşi student la medicină, care face naveta săptămânal, Cluj-Bucureşti, căruia nu-i mai tace pizda aia de gură, ştie toate haltele pe de rost, când şi câte minute mai stăm, la ce punct în călătorie dă căldura mai încet, precum şi o grămadă de alte detalii care nu interesează – nu că pe mine, că pe ORICINE în lume.

Persoanele care trebuiau să mă dea jos din tren, precum am anunţat cu o seară înainte să ajung, chiar s-au bulucit să se scuze de ce nu au ajuns.

Da’ a venit biata Adela, deci mă aflu din nou în „securitatea” apartamentului meu, deşi nu voi fi niciodată în siguranţă, singur, doar cu mine.

***

Eu am o prietenă care, din motive de traumă sufletească, mai merge ocazional – da’ nu de sărbători – la câte-un psihiatru (nu psiholog), când simte că-şi mai pierde minţile. Şi mie mi se pare de un hilar de-a dreptul terapeutic să primesc mesaje de la ea, în care-mi povesteşte, printre altele, că „stă la coadă la psihiatru”. Am convingerea că numai într-un sistem ca al nostru este posibil să mergi cu nervii în batistă la cineva plătit să te ajute… şi să aştepţi pe hol. Până acum îmi imaginam că măcar medicii ce ţi se ocupă de ce nu pot să taie şi să coasă sunt măcar un pic inspiraţi de politeţea McDonald’s, cât să nu-ţi amestece emoţiile-n tine ţinându-te-n săli de aşteptare… da’ nici o greaţă pe dumnealor. Suferinţa ta să se-ncadreze-ntr-un program. Asta-i echivalentul la cum bat eu drumurile prin Cluj cu picioru’-n cârcă, pentru că la un spital e chirurgia şi doar acolo-mi poate schimba pansamentul, în timp ce atela gipsată nu se poate pune decât într-altul, în altă parte a oraşului. Policlinica studenţească nu poate să compenseze antibiotice, la ei te duci doar ca să-ţi zică să contactezi medicul de familie, care, evident, nu este în oraşul unde tu eşti… student, de unde şi nevoia policlinicii. Ca să nu mai zic de împrumutat o cârjă sau un baston. Doar eventual dac-o cumperi cu 900 de mii de lei vechi de la portar. Are el câteva în gheretă.

Vroiam doar să vă împărtăşesc aceste câteva lucruri, să nu aveţi în plan probleme de sănătate, pentru că alţii nu au în plan soluţii.

***

Trecând mai departe, frate-miu are de vreo câteva zile fascinaţia obsesivă de a mă întreba matinal şi plin de disperare unde-i mp3-playerul, pentru ca eu să i-l dau invariabil din acelaşi sertar unde-l pun în fiecare seară, el să-mi şteargă tot conţinutul, să-şi mute muzica lui ce-i trebuie zilnic la lucru, să-l pună pe masa de la bucătărie în timp ce se-ncalţă şi să plece.

***

NinjalauPrintre mai multe chestii care s-au întâmplat în trecutul apropiat, menţionăm că Paula şi-a atins (de vreo patru zile deja) limita de 1000 de prieteni în lista de messenger, în urma hoardelor ce vin de pe youtube, via emoticoncert, buzzuind din depărate, decişi să şi-o însuşească. Şi cum să le reziste [vezi exemplu fotografic]? Mă rog, încă nu sunt chiar toţi DOAR de pe această filieră, pentru că Paula a avut înainte de acest episod al vieţii sale nesimţirea să posede deja câteva persoane în grupurile sale, cum ar fi „prieteni”, „familie” şi alte astfel de pretenţii relaţional-sociale. Cert e că nu mai încap acum. Am vorbit cu amicii de la Yahoo!, care-au zis că nu prea se poate mări lista – ca să nu tre’iască să ştergem din cei adăugaţi, ca să mai poată veni alţii – da’ am contribuit activ la mărirea limitei pentru versiunea viitoare. Vedeţi şi voi hal de oameni din lista ei.

Ieri, coi-incidental chiar de ziua Jeg, a apărut pe blogul oficial al Y!M un articol, împărţit de mine, cu emoticoncerurile, şi o tipă care a găsit de cuviinţă să-şi tatueze pe-o coapsă un emoticon de grin.

***

Am reuşit să rezum implicaţiile rănirii piciorului în două mari constatări antagonice: cel mai mare beneficiu adus – viitorul titlu campion galactic la şotron urban profesionist; respectiv cel mai mare deficit – mâncat sarmale încălzite la microunde FĂRĂ SMÂNTĂNĂ, deoarece Moafle, desigur, nu catadisceşte să coboare să-mi aducă nimic. Cam între aceste două extreme s-ar încadra consecinţele grave ale celor întâmplate recent. Ieri, spre exemplu, fiindcă aparent toată lumea are subit o slujbă sau ocupaţie, a trebui să ce? Să mă duc cu taxiul la şi de la chioşc, doar ca să cumpăr o pită, nişte salam şi brânză, încât să nu mor de foame. Încă nu pot totuşi umba normal, deşi mi-au scos gipsul – probabil din lenea de-a mi-l schimba -, că am mers la doftorii din Cluj care-au avut o părere foarte ardelenească despre gingăşia cu care-am fost oblojit în capitală, ceva raportat la nivelul de „că nu-i muri acum, de calci un pic pă el, aruncă chestia aia, ’mne feri, mă, copchile”.

Eu încă sper la o infecţie, o cangrenă, o amputare, ceva, dar văd că asistentul meu, Dumnezeu, o arde iară degeaba cu îngeraşele de la departamentul Rai şi nu se ocupă de buna desfăşurare a agendei mele, program al căreia-mi este scris clar în Cartea Vieţii, la capitolul „Sfârşit”.


Pages: Prev ...322 323 324 325 326 327 328 329 330 331 Next