Vă anunţ că ajuns în fine şi pe la urechile-mi altfel ciute un vaietul prelung, străbătut de prin părţile Văii Zălaului, care şerpuieşte lugubru printre anvelopele sparte de ieri ale localităţii ce-i poartă numele şi-i strică renumele fabricii ce-i dă anvelopele de mâine…

Tânguială voastră cu inflexiuni critice răsunânde a doină străbate – să ştiţi – turbulent din inimile-vă frânte de sirene eşuate la vârste mai mult decât mijlocii, mutate degeaba de pe la ţară în buricul minicipiului capitală de judeţ, căsătorite dar părăsite (conform regulei sociale cu limitată alegere, de către soţii voştri care pun detaliile la cale cu altele mai naive) în faţa monitoarelor goale ale vieţilor voastre, pe care aţi învăţat, în lipsă de altceva, să le umpleţi cu substitutul literar de morală îndoielnică al scriiturii mele, odată ce-aţi încheiat de recitit întreaga colecţie a Sandrei Brown, ajungând ulterior, acum, în prezent, să nu mai fiţi (să vezi ironie) satisfăcute de însuşi drogul căruia se vă dedaserăţi într-atâta de docile.

Da, dragă: comunitatea de sex casnic din oraşul meu natal, cu precădere cea trecută de câteva tinereţi, a transmis o reclamaţie cu privire la de ce nu mai scriu io atât de des precât altădat’ şi, dacă tot mă smeresc, să mai încetez cu măcăriile scabroase, că le e greaţă.

Spre deosebire de scriitoarea lor preferată, care le servea cu consecvenţă lucrări de calitatea tipografică şi intelectuală a hârtiei de budă reciclată din Biblii un pic prea răsfoite, dublu stratificată atent de nişte coperte basorelief cu print selectiv auriu, încă de pe când erau tinere, în anii ’80, la mine pe Jeg au început să se cam plictisească de lipsa de inventivitate adiacentă realităţii a unui autor care, conflictual, are o viaţă personală, necăjindu-se aşadar de acest fapt pe care aparent se bazau.

Şi s-au smiorcăit, deci, ca să se ia la cunoştinţă. Pe la bietu’ tai’-miu, pe unde-l prindeau, pe la piaţă, pe la chioşcul de ziare. Că de ce scrie greţoşenii ăla micu’. Că era o vreme în care inspiraţia mea le gâdila pe ele să se trezească bine dispuse de cu dimineaţă. Că unde s-au dus articolele de altă dat’, alea care le distrau, înlocuite acum cu altele, mai specifice rapoartelor medicale de la categoria curiozităţi şi aventuri cu acţiunea petrecându-se într-un timp narativ greu de amintit din partea lor?

A stat tai’-miu şi le-a ascultat durerea, altfel sensibil suferinţei lor, după care’ s-a smiorcăit la mai’-mea, care ştie să intre pe Internet mai bine decât el. Şi i s-a plâns pe unde-a prins-o el la rândul lui: la bilete la bingo; catapultând de pe clădirea blocului de locuinţe mâncare pentru invazia de pisici vagaboande adunate la fraiera umană cu balconul la etajul patru, pandemie genetică de care tot ea se face reponsabilă.

După ce probabil a găsit şi nu a ratat ocazia să urle pe el referitor la alte probleme de natură administrativă a casei – de pildă, dacă nu doreşte să-şi arunce, totuşi, în sfârşit chiloţii ăia odată şi să poarte o pereche de boxeri la set pe care i i-a cumpărat, dar care, în viziunea lui, îl strâng şi-s din făcuţi din nailon, mai’-mea s-a smiorcăit la mine, pe unde m-a prins – ajutând nişte copile la ananghie sau strângând pentru sinistraţi: cum că “diverse doamne” – că aşa au fost numite, deşi raportat la colectivitatea locală, termenul s-o fi referind la muierile obştei – sunt tot mai dezamăgite de scornelile mele epice din trecutul recent, altminteri academice, deci nefamiliare lor.

Ei bine, fiţi pe pace: mesajul a sosit! Vă răspund pe această cale, sper, ajungând în acest fel, sper, la toatele dintre voi: cum aţi sfârşit voi la mine pe Jeg şi, ca un context mai general, pe Internet, în locul copiilor voştri, de-aţi apucat să vă uitaţi primprejur şi să încercaţi să nu vă convină?

***

***