Deci se poate.

Periplul meu temerar peste continentul african s-a dovedit a fi o copilărească bagatelă, când am revenit sfârşit în ţară, doar ca să observ că Sorel-Mihai s-a mutat, parcă într-un act natural ataşat întoarcerii mele, în apartamentul în care locuiesc.

Ca să-nţelegeţi mai clar felul sucit în care micul parazit a ales să se insinueze în habitatul meu, aflaţi că el nu a fost găsit acolo, când am ajuns, de parcă ar fi infestat casa în tihnă în lipsa mea, cum ar face orice molimă de bun simţ.

El m-a-ntâmpinat febril, laolată cu părinţii mei gâtuiţi de emoţie, alăturea de prieteni şi colegi dragi mie, printre cei apropiaţi, cum s-ar zice, însoţindu-mă integrat cu precizie în alai şi sărbătorind cu vădită descătuşare supravieţuirea mea. După care, lumea plecând, risipindu-se, lăsându-mă să mă culeg şi reacomodez, el oarecumva a tot rămas, aşa, petrecându-i, strângând deranjul, reintrându-şi oftând în confortul pe care nu-l trăise într-un loc nou lui, ce-i era totuşi atât de familiar.

Sorel-Mihai nu este omul care să regrete ceva, fiindcă Sorel-Mihai nu ia o hotărâre conştient, pentru ca apoi, de exemplu, să şi-o judece retrospectiv şi să tragă nişte concluzii empirice. În urmă cu câţiva ani, Sorel-Mihai a mai încercat cu o ocazie să se mute la mine – când locuiam altundeva, nu că-l interesează – însă, trezindu-se confuz în faţa uşii fără să aibă paradoxal cheia ca s-o deschidă, a decis că ar fi optim să închirieze un apartament vecin, până s-a-ntâlni cu mine pe scări, moment în care a şi început să nu plătească întreţinerea noii chirii şi sunt convins nici chiria în sine. De atunci a venit de câteva ori la mine la cartofi pai, fără să-şi amintească exact ce face la Cluj-Napoca, fiindcă am uitat să spun că Sorel-Mihai figurează la evidenţa populaţiei în Haţeg.

Câtva timp mai târziu, eu şi grupul meu de prieteni şi implicit Sorel-Mihai care se numără singur printre ei, când ne numărăm să vedem câţi suntem, am decis să mergem într-un concediu la Barcelona, închiriind un apartament, plimbându-ne pe Rambla, simţindu-ne bine şi apoi întorcându-ne cu avionul low-cost la serviciile noastre, mai puţin Sorel care a preferat opţiunea de a face autostopul până în Italia şi de a se muta ulterior în Vietnam, ca să conducă o echipă de web developing şi să se drogheze şi să afle că vin din Africa şi să se mute cu mine, ceea ce ne aduce în prezent, deşi sunt convins că el are senzaţia că a ieşit de la vechea chirie după hârtie igienică şi a venit îndărăt, doar că stăteam altundeva, ceea ce am lămurit că pe el nu-l priveşte în mod direct. Fără hârtie igienică.

Fapt demonstrat acum câteva zile, când i-am pus în mână bani ca să cumpere hârtie igienică şi s-a dus după ea “că vine-n 5 minute”, doar ca să îl mai văd din nou când eram deja în pragul de a-l da în consemn la frontieră, “că s-a întâlnit cu fata aia de care-i place lui în Pub (?) şi să vezi ce drăguţă îi, s-a şi dus la baie să-şi spargă punga de puroi de la măsea, că nu se putea să-l vadă aşa, da’ a scuipat-o în chiuvetă, n-a înghiţit”.

Altfel, Sorel-Mihai este un bun gospodar şi face curăţenie, fiindcă zice că-i terapeutic pentru el (aspect asupra căruia nu mă contrazic deloc cu el, la câtă nevoie are de orice formă de alinare), curăţenie lucie aş spune, care ţine preţ de prima ţigară pe care o fumează, relaxându-se, înainte să se întoarcă de pe balcon răvăşind toate şi băgând hrană în el direct cu palmele şi ştergându-se cu farfurii şi gâlgâind sucuri sau alcool vărsate pe unde-i pică din mână şi dezbrăcându-se din mers şi zgâindu-se la calculator până adoarme pe unde pică şi trezindu-se de la erorile de la tastatură pe care băleşte.

Altfel câştigă bine din freelancing, sute şi mii de euro care i-s tranferaţi trunchiat prin tot felul de modalităţi para-fiscale încolăcite, pe care ulterior ba trebuie să-i distribuie alambicat într-o diagramă de datorii încălecându-se, ba îi sparge în drumuri ocolite dinspre de unde dracului i-a extras, pe trei sticle de Jägermeister deodată ca să nu se complice cu a comanda la pahar sau pe porţii duble de sushi la domiciliu sau îi pierde.

Aşa arată Sorel-Mihai acum, în habitatul său nenatural, după ce s-a pensat între sprâncene, dar i-a crescut la loc. Lui Sorel-Mihai îi creşte aşa de repede şi de dens între sprâncene, încât are trei sprâncene, în T.

El se îmbracă festiv la mine în casă, fiindcă e o perpetuă sărbătoare să îmi murdărească toate vasele şi să le lase-mprăştiate de parc-a venit Lady Gaga la Zilele Zalăului.

***

Într-o altă ordine de idei, noi la Conacul Jeg, locuim deasupra unei tanti mai în vârstă şi mai mult orizontală decât verticală, atât ca indice de masă corporală cât şi ca speranţă de viaţă. Dânsa este sora fratelui sociopat din State, despre care aţi mai avut ocazia să citiţi. Tanti Mia a avut doi câini, dintre care unul a murit, iar eu nu-nţeleg care-i marea tragedie, că erau la fel şi mai are unul.

Această pierdere precât şi cea a minţii o fac pe tanti Mia să nu sufere faptul că aparent noi bocănim diabolic de sus prin faptul că umblăm pe jos cu picioarele, în opoziţie cu a levita prin cameră. Tanti Mia îşi exprimă nemulţumirea prin a urca în partea ei de pod de deasupra apartamentului nostru şi a răsturna mobile şi alte lucruri ce sunt depozitate acolo şi a trânti gratiile (da!) de la uşa ei de la intrare şi a se întoarce la parter şi a bate cu ceea ce am presupus că ar fi o sucitoare în pereţii şi uşile din interior, cât de sus ajunge şi cu mătura în tavanul ei, deci podeaua noastră, în reprize de câte o oră şi jumătate cu pauze scurte să-şi tragă sufletul sau să schimbe mâna.

În apărarea sa, într-adevăr apartamentele sunt construite prost, cu plafoane înalte şi largi, ceea ce produc o rezonanţă stranie, dar pe tanti Mia o apucă isteriile de la parter şi până-n pod chiar dacă noi stăm la calculator şi ne uităm cu căştile puse la seriale sau dormim. Câinele, în tot acest răsptimp, nu scoate pâs! Nici la bocănelile noastre, fie ele imaginare, nici la crizele Miei în limbaj Morse care-s convins că sunt curios studiate de nişte submarine de pe cealaltă parte a globului. Totuşi, ea-l acuză şi pe căţel că latră-ntr-una, pe care eu nu l-am auzit plângându-se vreodată, exceptând când îl scoate în curte, de unde nu-l lasă să iasă vreodată, iar el hăuleşte deznădăjduit la alţii, vagabonzi.

Aseară, tanti Mia, într-un puseu de luciditate, a urcat la noi şi a bătut la uşă (ceea ce e mai familiar pentru ea, faţă de a suna la sonerie), iniţiind o discuţie civilizată despre cum să fac eu să nu mai bocăn în capul ei, cu mine încercând să-i explic că nu bocănitul e problema, ci chiar în capul ei. Nu am ajuns la nici o concluzie.