Întrebare cu răspuns la sfârşitul articolului: Care-i singurul cuvânt românesc ce merită să fie scris cu „tz”?

Doresc să folosesc oportunitatea acestui nou trandafir adăugat în buchetul Jeg pentru a ridica o întrebare îngrijorătoare, căreia trebuie de îndată să-i găsim un răspuns pertinent:

Ca părinte, nu este periculos să fii mândru în aceeaşi măsură de toţi copiii tăi?

Să vă explic… Având în vedere că poate au vârste diferite, atunci nu este logic faptul că acela mai mare este de aşteptat să fi realizat mai mult, dintr-o înlesnire cronologică în acest sens? Iar, dacă sunt totuşi puşi la acelaşi nivel de apreciere, nu există implicaţia că unul este considerat din start un picuţ mai tâmpiţel, acordându-i-se un avans?

Şi, când eşti deopotrivă mulţumit de două persoane cu şanse inegale de succes, presupui că cel avantajat de la început a fost pe parcurs incapacitat de o anumită debilitate, ce l-a pus în dificultatea de a funcţiona la parametri normali, doar că s-a echilibrat până în final. Adică, în concepţia părinţilor satisfăcuţi de rezultatele copiilor în aceeaşi măsură: cu cât mai mare diferenţa temporară, cu atât mai prost cel mai în vârstă.

Nu m-aş referi în mod neapărat la mine şi la Dacian, dar dacă toţi aţi adus în vedere acest exemplu aleatoriu… Încercăm să aflăm direct de la mama Jeg, Mirmen, o soluţie competentă la această dilemă, luându-i un interviu conţinând o singură întrebare (deşi ea s-a luat cu altele, după ce mi-a probat teoria).

[Ceva baiuri? Pentru download aici...]

Mă bucur că ne-am lămurit cum stă treaba şi că aveam dreptate. Mai departe.

De ce anume, când vorbim din maşină cu cineva ce se află într-o altă maşină sau dintr-o clădire cu cineva care ne vede, din afara clădirii, printr-o fereastră închisă, simţim nevoia să strigăm în şoaptă? Partea cu scoaterea în evidenţă a cuvintelor printr-o mişcare spasmotică şi o evidenţiere a buzelor ce-ar face un logoped să pleznească de mândrie o înţeleg, că vrei ca omul eventual să-ţi „citească” în acest fel ce-ncerci să-i transmiţi, dar de ce sunetele? Şi care-i logica lor: de ce cu cât persoana e mai departe, mai departe, cu atât strigătul e mai şoptit, mai şoptit şi mai silabisit, mai silabisit?… Întrunind condiţia în care interlocutorul cu care comunici chiar îţi vede gura, ce relevanţă mai are să produci zgomot cu dânsa, dacă oricum nu te aude? De ce nu alegem ori să urlăm cât ne ţin rărunchii, încercând să penetrăm distanţa şi obstacolele, ori să facem un playback cât mai reuşit şi gata? Până şi cântăreţii: ori cântă, ori mimează.

De asemenea, sunt curios: Pentru cine gesticulăm când vorbim la telefon?

De ce îl ţinem în mână, când e pe speaker? De ce ne jucăm cu firul când e pe hands-free? De ce ne agăţăm degetele de casca ce-i conectată la bluetooth? Ideea simplă nu e să ai spaţiu de manevră şi mişcare în timp ce porţi o conversaţie? Mai există astfel vreun raţionament pentru care n-ai vorbi dracului la aparatul în sine şi gata?

***

Aţi remarcat că, generic vorbind, cartofii pai pre-congelaţi, găsibili în comert gata tăiaţi, numa’ buni de prăjit, sunt inutili nu din cauza faptului că eşuează în a împlini caracteristica de bază şi minimă a unui cartof, adică să aibă măcar orice vegetal în ei? Ci pentru că au văditul defect de a nu putea sta deolaltă, molecular vorbind, decât dacă sunt fie ne-digerabili de fierbinţi, fie in-mâncabili de reci. Adică nu posedă faza intermediară de trecere de la o stare la alta, dintre cele două punctate anterior.

***

Ciutacul mi-a dat mâţa azi. Adică forma aia de inter-blogging, de vă povesteam mai demult, în care blogării se provoacă să-şi arate unii altora buricele şi alte fantezii care îi încearcă. Deşi, dacă l-ar duce câtuşi de puţin capu’ şi nu şi-ar pierde vremea pe la Antene, ci ar sorbi Jegu’ precum un nectar, ar şti până acum că nu mă aliniez aceastor manifestări de… cum îi zice? Prostie? Adică nu pre’ fac tagging, nici nu iau.

Dar, deoarişce Ciutacul este simpatec şi drag mie, în inima mea intimă dar nehomosexuală, o să-i tratăm cu onoarea binemeritată leapşa. Amintim de asemea că am mai primit de curând de la Denisa provocarea să vă destănui poreclele copilăriei mele (Bursucel, Daribuş-ciuş-ciuruş, Turtiţă mda etc.), ceea ce refuz cu obstinaţie, iar de la un Marius invitaţia să vă zic brand-urile mele de zi cu zi, fără de care n-aş putea vieţui. Când el nu-şi pusese Jeg, la lista sa. Deci poţi să ţuci mâţul ce mi l-ai dat, Mariuse, în acest sens…

Revenind la Ciutac, ideea e să vă spui eu vouă ce aş vrea, da’ nu găsesc, de ce mi-e poftă, dar iau de unde nu-i, după ce tânjesc, dar sunt privat de. Ceva ce îmi place, dar n-am cum să-mi însuşesc. El se referea pentru sine la nişte ţigări, Davidoff subţiri sau aşa ceva, de care nu se mai poate bucura nu ştiu de ce, o don’şoară ziaristă de formaţiune blondă înaintea sa zicea de-o ciucalată rarisimă, Mocca. Ei bine, dacă m-ar fi întrebat acum câţiva ani, eram distrus pentru că dispăruse fără de urmă Holstenu’, după ce abia mă ataşasem sentimental de el. Se mutase fabrica, nu mai distribuia, nu găseam nicăieri, în ţară, prin cursă de ştafetă. Dar mai apoi a reapărut prin varianta Premium. Deşi mi-e dor de seria ce era înainte. Dacă ştie careva exact cum îi zicea – erau alea care se găseau şi la sticluţă mai mică – să-mi zică…

Ofer mâţa virtuală mai departe lui Adelin Petrişor, ca să-l oblig să nu lase baltă blogu’, cum nesocoteşte el că este de necuviinţă. Adeline, de ce ţi-ar plăcea să poţi da la tot pasul, exceptând minte-n capetele unora?

***

Şi, ca să anticipez comentariile: de ce râdem pe net şi nu cu viu grai? Persoana respectivă nu s-a prins c-a făcut o glumă?

În aceeaşi ordine de idei, care-i sensul să SCRII „lol”, nu să FACI? Mai rău – de ce SPUNEM „lol” pe gură?…

***

[foto: Dacian]

Răspuns cu întrebare la începutul articolului: Fitze.