[o campanie Jeg Communications, în colaborare cu Zoso-Ciutacu Productions]

Dacă tot s-au certat blogării-ntre ei precum ciungii, haideţi, dragă, să ne şi mai distrăm niţelaş, ce tot atâta sfadă? De Cristi Roman aţi mai auzit. Şi veţi mai auzi, desigur, deoarece Cristi Roman, în opinia mea corectă, emisă de mine, care am dreptate, este un spam-commenter. Adică el comentează pentru a-i apărea linku’ acolo unde şi comentează (chiar dacă nu-i musai să transmită ceva), link pe care, cu unele ocazii – de pildă, când se grăbeşte să fie primul care comentează – şi-l greşeşte.

Ei bine, Cristian – care pare el simpatic aşa, când nu-i ocupat cu a spam-comenta – a plesnit-o ieri mai rău decât ne aşteptam. Aflăm de la dragul Ariel că, după ce a comentat şi dânsu’, ca tot omu’, pe blog la “jurnalist, 29″, i-a fost, neică, cenzurată partea în care făcea referiri impertinete la statutul de spam-comentator al proprietarului tarlalei unde cu nesimţire-şi exprimase opinia. Adică bietu’ copchil a citat culmea spam-commentingului, formulată pre Jeg, la sfârşitul articolului de ieri, anume greşirea link-ului, când link-ul este scopul însuşi.

Fapt recunoscut, de altfel, chiar de Cristian, că doară dacă “Darius ar fi băiat bun”, ar fi lăsat comentariul întreg, or eu îs Darius, da’ nu-s băiat bun, aşadar l-o ciuntit pe Ariel – care nu-ş’, sărăcuţul, ce vină avea. Dar noi nu ne supărăm, deoarece noi suntem darnici. Astfel, de 1 iunie, îi dăruim lui Cristi Roman întreaga noastră dedicaţiune. Dacă eşti un simplu cititor, semnează-te cu Cristi Roman şi pune-ţi link-ul său. Dacă eşti un blogăr, intervino editorial la comentarii şi schimbă toate numele şi link-urile în Cristi Roman, respectiv www.cristiroman.ro

***

Înapoi la vieţile noastre (ăştia care le avem, zic)..

De curând, în timp ce disputam cu Consiliul Berii problematica relaţiei lui Dacian cu prietena sa, în speţă partea cu de ce există, am ajuns la discuţii despre acuplări sociale.

Trebuie, aşadar, să vă împărtăşesc neîntârziat geneza relaţiei amicilor mei Călinuţ şi Lavinia. Călinuţ lucrează la o televiziune locală. Nu din aia care pune cablu, ci una care chiar emite… mă rog, aşa cum emite. Iar Lavinia… păi, Lavinia are calitatea onorantă (nu-i destul?) de iubita lui Călinuţ. Cu forţa. Călinuţ, fiind mai molcom de felul său unic, venind extrem de obosit de la muncă şi intrând frânt în spaţiu şi timpul relaţional, nu prea opune rezistenţă. Acuplarea dânşilor a survenit în – unde altundeva? – tabăra de filozofie.

Aceasta este locaţia magică în care cei doi s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? De menţionat, că bietul Călinuţ a aflat foarte târziu în decursul iubirii lor despre faptul că ar fi împreună. De unde şi expresia „dragostea e oarbă”.

Ziua întâi. Tirul afectiv al Laviniei îl reperează pe trupul de zeu aparţinând lui Călinuţ, unduindu-se lasciv într-o partidă bărbătească de badminton.

Ziua a doua. Pasiunea creşte când specimenul îşi face din nou apariţia, ieşind zvelt din apă, masculinitatea-i feroce şiroindu-i în picuri sclipind sub razele soarelui, ce se izbesc de trunchiul oţelos. În acest moment Lavinia primeşte primele semne că prinţul visurilor sale ar fi cam… debil.

Ziua a treia. Călinuţ îşi demonstrează calităţile virile, recitându-l pe Goethe, sub pâlpâirile senzuale ale focului filozofic de tabără, la fel de filozofică. Foc organizat pe la mijlocul excursiei (deci mai avem), din motiv că în acest moment magic se fac făcutele între băieţei şi fetiţe, dar ca să aibă oportunitatea despărţirii şi schimbării partenerului, în timp util, să nu rămână pe cap cu o potenţială eroare. Lavinia, vrăjită, lansează o invitaţie deschisă celor două persoane (adică o fată şi Călinuţ) prezente în imediata sa apropiere, pentru a o însoţi într-o plimbare nevinovată în bezna nesigură a depărtării intime. Cu o promptitudine de tigru, Călinuţ merge să se culce-n cort, că-i obosit.

Ziua a patra. Lavinia acordă prima dintre multele ultime şanse viitorului ei împletit armonios cu diverşi ciucuri şi cârlionţi (metaforă!) de pe Călinuţ. Scoţând artileria grea, lansează o nouă invitaţie deschisă, de această dată în vederea unei perindări până-n vârful cascadei din dotarea taberei, făcută pesemne artificial, special pentru a folosi acestui pretext. Consecvent, Călinuţ era prea obosit. Lavinia şi prietena ei dragă urcă pe degeaba amar de munte, ca să nu iasă (mai) de căcat, dat fiind că nu aveau nici un interes să meargă nicăieri.

A, uit să vă destăinui că într-una dintre zile, să-i zicem Ţ, fetele s-au autoinvitat la o scaldă, la care se anunţase şi participarea lui Călinuţ, acesta din urmă având rolul de a le chema la ora exactă a plecării. E drept că a întârziat un picuţ Călinuţ, da’ ora venirii a marcat-o cu exactitate, când s-a-ntors umed şi stors de puteri, trecând pe lângă fetele deznădăjduite, anuţând că va fi găsit în cort, dormind, dacă-l caută cineva.

În ultima seară, după mai multe tachinări, desigur, Călinuţ a cedat formal ispitei care nu era conştient că-l domină, împlinindu-şi până într-un final toate scopurile meschine pe care nu ştia că le are, dar la care a avut atâta vreme să viseze pe durata taberei (ţinând cont de cât dormise)…

Inutil să vă povestesc acilea mai departe despre cum i-am cumpărat Păstăii dragostea pe un an, contra a trei clătite cu dulceaţă de caise. Nu mai este de mult relevant cum am câştigat-o pe Lia, de dinaintea celei ce i-a urmat, trecând-o în vreo două ore prin toată istoria trupei Queen, de la formare, până la moartea solistului şi hăt! departe după.

Mai trebuie oare să menţionesc că Moafle şi-a cunoscut-o pe aia în cimitir, de ziua morţilor? Nu mai trebuie…