Ca unică referire la ieri, “1 iunie Ziua Naţională Cristi Roman”, dintre toate reacţiile de găinaţ ale unora pe care nu-i duce capu’ nici la o glumă, dăramite să-i pui în faţa a ceva serios şi dintre toţi cei care nu s-au prins la ceva care până şi lui Cristi Roman i s-a părut distractiv (şi era despre el), doresc să vă arăt doar un singur specimen cu exemplu ataşat. Unu’, drojdie, chirăie ca din gură de şarpe, citez: „Toti ne urmarim scopurile, asa ca le doresc tuturor celor care s-au semnat cu “Cristi Roman” un sincer IAPULA.” Mda. Păi, da’, băi, mototolule… şi Cristi Roman s-a semnat Cristi Roman!

Vroiam să-ncepem cu un zâmbet (fie el şi de greaţă), fiindcă sunt de părere că e mai mult de râs pe geoidul acesta în continuă rotaţie, decât de plâns. Deoarece este mai multă prostie, decât.

Decât orice altceva.

***

Tot citesc prin reviste din alea de visat cu ochii deschişi despre vestiţii oameni de succes. Pen’că am un prieten care a iniţiat câteva astfel de publicaţii, iar când mă duc să-i car chestii prin oraş cu trotineta pentru o sumă mult prea mică de bani, care abia-mi ajunge să-mi duc zilele, precum un hamal loial pe care el nu-l preţuieşte (!) la justa-i valoare, da, Andrei? şi mă pune să aştept de deasupra, mai răsfoiesc şi eu….

Şi, până acum, din câte ediţii am văzut (toate două) cred că cel puţin toţi dintre fruntaşii pe diverse domenii in biznis, de zice de ei la gazetă, proclamă sus şi tare despre cum cea mai mare împlinire a lor este copilul.

Piftom?! Copilul?… Da-da, copilul. Ăla micu?! Ăla, da, dânsul. Adică la oamenii ăştia trecuţi prin focurile afacerilor, cu „suişuri şi urcuşuri”, căliţi de cruzimea mercantilă a unei lumi lacome, cea mai mare realizare-i o progenitură? Păi, io, aici la câteva sute de trepte mai jos pe scara socială, cunosc cel puţin doi, care faţă de ăia din pozele lucioase o duc extrem de prost, da’ măcar nişte anomalii de prunci or reuşit să facă. Şi din greşeală. Uitaţi-ne pe mine şi frate-miu, de exemplu. Da’ ce să mai cred?!

***

Cum îi spune unui diminutiv mai mic? Că un augmentatoi ştim cu toţii cum arată…

***

Trecând-se, mai nou, de trendul în care îşi punea lumea poze la display, una mai fotoşopată decât cealaltă, în cea mai bună ipostază posibilă, obţinută cu telefonu’ după 20 de încercări de pozare a instanţei perfecte… s-a ajuns la a-şi publica oamenii imagini în care arată absolut grotesc. Şi nu intenţionat, într-o încercare ghiduşă de glumă. Că aşa, din convingere căci ce aspectuos au reieşit. Am cel puţin 5 în listă pe care i-am văzut doar azi cu nişte alegeri ce făceau până şi calculatorul să meargă mai greu. Motiv pentru care eu nu mă am pe mine-n lista de messenger, ca alţii (laolaltă cu faptul că eu ştiu când sunt online şi nu-mi trebuie confirmare de la mine însumi, prin prezenţă).

***

Şi ieri, când îmi tăiam unghiile de la picioare şi le colectam pe touch-pad ca să nu se-mprăştie, deoarece eu ţin la igienă… (glumesc!)… (erau unghiile de la mâini)… am început să concep situaţia asta a noastră umană. Mă rog, a câtorva dintre noi, pentru că dacă alţii avem pur şi simplu un nume asigurat printr-un botez religios, este doar din pricina faptului că nu avusesem până în acel moment încă îndeajuns timp sau destulă formă cât să se evidenţieze trăsăturile animalice.

Am remarcat, deci, că toată ziua nu facem altceva decât să ne târâm disperaţi de la o înfulecare la alta. Să înfundăm în noi cât putem, cât este şi, în definitiv, cât se poate. Uneori un pic mai mult. Ca apoi să nu ştim cum să dăm jos. Să ne sistăm orice activitate, ca să băgăm într-o gaură. După nu mult timp, să ne oprim iar, ca să scoatem pe alta ce tocmai am introdus. Faza intermediară fiind doar un proces stresant de circulaţie între două chestii total opuse, care nu se elimină, ba mai mult – se întreţin reciproc. Căutăm ceva să muncim, ca să nu ştim apoi cum să scăpăm mai repede. Intrăm la o facultate, ca în secunda doi să începem să isterizăm până ieşim. Să ne căutăm fiecare o jumătate, ca să nu mai ştim cum s-o schimbăm – în cel mai bun caz, dacă n-o alternăm cu altele. Să ne înmulţim ca să nu mai ştim cum să ne pasăm apoi unul altuia produsul. Să „abia aşteptăm”, ca să nu mai ştim cum „să treacă”.

***

Aţi încercat vreodată să mergeţi la frizerie şi să comandaţi un „tuns zero” şi-un „spălat păr”, consecutive, în această ordine?

***

Bip.