Şi nici nu se mai pune vreodată problema să împart rufele pe culori! E ultimul meu avertisment.

Ca să nu fiu nevoit să mă cac în proximitatea niciunui cunoscut cât sunt la serviciu, anii trecuţi am abuzat fără limite de lipsa oricărui nivel de securizate oferit de colonia băilor deshise pusă la dispoziţie cu iresponsabilitate de către conducerea UT Cluj.

S-au scurs deja lunile de când am abandonat cu lacrime în ochi şi gojonele la fund deosebita livadă de buzi despre care vă povesteam odinioară şi pe care am cultivat-o în secret, prin vecinătatea mansardei, la sediul Universităţii, unde se credeau în siguranţă, deoarece îmi respectam prea mult colegii de la Vitrina ca să fac la noi în firmă ceea ce numim sugestiv felul doi.

Căcăstoarele care altădat’ păreau nenumărate au dat în pârg şi nesfârşitele hârtii igienice au fost culese până la statul final al celui din urmă pătrăţel.

Toată această desfăşurare tragică de evenimente m-a lăsat într-un grozav impas rectal.

Nefericirea situaţiei face însă ca digestia mea să fie încă riguros sincronizată metabolic după programul de lucru, atât din necesităţi creative, cât şi din considerente fiziologice.

Soluţia nu a întârziat să apară de unde mă aşteptam mai puţin: este tot mai clar că cele trei contabile ale agenţiei doseau şoptit la etajul lor o aparent discretă toaletă spaţioasă, cu dotări igienice de staţie orbitală.

Am mers întâmplător să-mi încălzesc un litru de ciorbă la bucătăria plasată strategic tot în imediata apropiere a contabilelor, când am remarcat intrarea într-o încăpere secretă, străină mie până atunci, foarte traficată printr-o rotaţie ritmică executată de cele trei. Fetele făceau planton latrinei, ca să nu o dibuiască oareşcineva.

Domnucile cu pricina sunt, în ordine, Mariana, o zână caldă care lasă în urmă praf de pe jos din Rai (numele n-are legătură cu croitoresele clonate dintr-o relatare precedentă), apoi Măriuţa, o Sfântă Duminică cât pentru un week-end întreg.

Şi, deloc în ultimul rând, Mari. Care se citeşte ca în ungureşte, pentru că maghiară şi este. Mooori. Exact ca verbul, doar cu accent pe abisul din litera rotundă, ca un puţ fără fund.

La dânsa ne vom concentra, după acest scurt apel disperat primit la redacţie.

***

Revenind. Totul pe Mari este roz, iar în jurul lui Mari este roz de la ea, fiindcă Mari s-a vopsit în păr roz, pe unghii roz (inclusiv la picioare), are telefonul roz, de care este agăţat un papucel miniatural roz şi încă ceva zorzonele, care sună roz când se mişcă, iar capacul de la ştampila de contabilitate cu care face totul să fie roz este tot de culoarea roz şi el. Singurul lucru legat de Mari care nu este roz se rezumă la pachetul de ţigări. Care ar putea, de pildă, să fie un pachet de Vogue roz, dacă un pachet de Vogue roz i-ar ajunge măcar pe o nară, cât timp fumează cu gura şi cealaltă nară cumulat o ţigară Viceroy de capacitatea unui furnal nuclear.

Mari este desemnată probabil cu de la sine putere să se deruleze apăsat spre grupul sanitar, de cum mă miroase venind, prin uşa închisă, la 39 trepte distanţă în înălţime.

Până mai de curând, Mari avea amplasat biroul la care munceşte practic adiacient ca mobilier uşii de la closetul pe care îl protejează. Astfel încât avea destul timp din momentul în care porneam de sus şi până ajungeam la intrare să facă un pas larg spre emisfera nordică a planetei, cu o hotărâre care îi înclina axa Terrei şi mă dezechilibra. Până îmi recăpătam orientarea, ea era deja închisă pe dinăuntru, lăsându-mă afară termen de exact cât să fac ocluzie intestinală, dacă sunt dispus să mă constip aşteptând.

Mai nou, însă, are masa de lucru chiar la ieşire din departament, la o distanţă relativ întinsă de capacitatea mobilităţii sale în concurenţă directă cu vârsta mea. Motiv pentru care m-am antrenat într-un asemenea hal, încât, dacă pornesc cu sprint olimpic fără de cusur, trec pe lângă ea cu o tinereţe datorită căreia, înainte să realizeze că s-a întâmplat ceva, eu sunt deja cu pantalonii jos, iniţiind procesul excreţiei încă din fugă.

Altfel, relaţia mea cu Mari este una de colegialitate distinsă. Mă intersectez cu ea prea rar, doar când îmi verifică delegaţiile cu un profesionalism de Gestapo sau bătându-ne pe ultima roşie umplută cu vinete de pe platoul de la microrevelion.

***

De asemenea!

[vezi şi Registrul Diverse!]

***

Votaţi poza Ralucăi Erdei la borala aia de concurs de la Cesarom, intrând pe linkul de mai înainte şi dându-i like, din două argumente lucide şi coerente: ca să strângă măcar mai multe voturi decât ameţitul de Radu Neag, care-şi desfăşoară ceva eşec de milogeală social media şi ca să-mi facă copila curat prin toată casa (baie – vană, chiuvetă, gresie; camere – aspirat, mop; chicinetă – blatul ăla, microundele, frigiderul şi faianţa de deasupra; plus şters praful).