Există multe elemente în lume a căror coliziune fatidică întâmplătoare poate schimba însuşi înţelesul existenţei. Iar toate aceste elemente decisive sunt împărţite pe nedrept în mod egal între doar două fiinţe.

Ele sunt mama mea, despre care putem spune îndeajuns de concludent că vi l-a dat pe frate-miu, respectiv iubita mea, care vi-a răpit pe mine.

Forţele lor potrivnice cumulate pot contracara cu uşurinţă expansiunea Universului, redusă la statutul umil de biet pârţ. Prin descompunerea metodică a logicii, o ocupaţie de-a lor încadrată ca pasiune relaxantă şi practicată activ, când nu se alternează în a-mi redefini mie sistemul de valori din plastilină, după cum consideră ele mai potrivit. Deoarece natura singură, dezlănţuită nu va putea egala energia stocată în materie negativă rezultată de pe urma competiţiei acerbe şi infinite dintre cele două de a debita una dintre ele o tâmpenie mai mare decât a reuşit precedenta.

Vom zgâria în aceste rânduri o subţire pojghiţă care s-a sleit peste bulbucinda distrugere a spiritului uman de care sunt capabile.

Carmen

Mama mea are obiceiul bine exersat de a urla descreierată la toată lumea de prin casă, de obicei de sărbători, imediat după ce ea a spart un obiect, ca să identifice mâna criminală care a pus aia acolo. Ca de pildă, la Sărbătorile Pascale ale anului trecut – când a deschis frigiderul şi a cotrobăit minute în şir în el după muştarul dijonaise, pe care toţi insistam că nu vrem să îl scoată, chiar dacă e cel mai bun muştar, făcut în zona Burgundiei, în Franţa. Până a împrăştiat prin toată bucătăria o farfurie cu drob de miel înfundat în maţ de taică-miu personal, cu degeţelele lui iscusite, provocându-i acestuia din urmă o serie convulsivă de atacuri de apoplexie. Acelaşi tată care o rugase să nu pună încă drobul de miel în frigider, că mai mănâncă copiii şi că deja i se vede bine faţa de masă cu iepuraşi, chiar dacă are platourile pe ea şi o acoperă. Concurs de împrejurări la finalul căruia a şi fost găsit vinovat.

Cu ocazia Crăciunului, am aflat cu toţii că muştarul dijonaise ar fi totuşi parcă nociv, conform Formula As, una dintre sursele pe care se bazează mama mea, în vasta ei documentare, când n-o citează pe tanti Edit, că tuşeşte tebecistă în uşa agenţiei de turism, între un stins de-o ţigară şi aprins de alta.

Ada

Pe iubita mea o transformă la nivel primar (într-o bestie feroce însetată de sânge, să zicem), dacă aduc orice tip de modificare, cât de minusculă, la indiferent ce îmi găteşte ea. Incluzând dacă a ieşit ceva greţos şi ar putea fi îndepărtat de otravă şi adus mai înspre comestibil – tot pentru buna ei dispoziţie – doar înecându-mi glandele gustative cu supradoze de erori aromatice, ca să îmi înşel organismul, iar acesta să aglutineze fără filtrări şi obiecţii.

Însă, cu regularitate, ce-mi serveşte ea este desigur apropiat de perfecţiune, dacă nu chiar după, totuşi simpla mea intenţie de personalizare a mâncării, ca un omagiu adus dedicării cu care îmi este oferită, este întâmpinată cu răcnete şi violenţe de nedescris, de parcă iubirea mea faţă de ea s-ar rezuma la prima îmbucătură care trebuie să se suprapună negândit cu o reacţie necontrolată de renaştere.

Carmen

Maică-mea s-a certat ca la uşa cortului, zbierând argumente de o coerenţă îndoielnică de la balconul etajului al patrulea, către portarul curţii din spatele blocului, absolvent de două clase cu program special, explicându-i academic că ea nu face – câh! – mizerie, ci aruncă sarmale proaspete pisicilor din jurul blocului.

Membri ai cărui cartel felin îi cunoaşte personal, pe fiecare în parte, în care are deplină încredere şi care sunt educaţi – într-o comparaţie evidentă cu portarul, deci despre cotoii ăia râioşi vorbim – cum să se comporte şi să nu rămână dezodine, după ce au sfârtecat ca nişte turbaţi, scoţându-şi una celeilalte ochii, parizerul de la prânz.

Ada

Iubita mea dă în isterie patologică, dacă îmi aşez orice obiect străin în ceea ce ea defineşte ca fiind mijlocul camerei. Aparent disciplina aceasta a lucrurilor este una foarte strictă, iar eu nu reuşesc să o înţeleg şi urmez. O cauză ar fi că mijocul camerei ei este foarte vag conturat, în oricare dintre încăperi, orientarea fiindu-mi perturbată de maldărele de haine înnodate claie peste grămadă sau scrumierele lipite între ele cu ambalaje.

Se vindecă brusc la mine acasă, pentru că ştim prea bine că apartamentul în care locuiesc eu este nemărginit, încap în ele toate aspectele, consumate peste tot, mai ales “dischete cosmetice” şi veselă de care nu ştiu că am şi din care eu nu mănânc niciodată şi deci nu are cum să aibă un mijloc al camerei un astfel de imobil, după care să ne ghidăm unde să lăsăm orice pe unde ne pică din mână.

***

[vezi şi Registrul Diverse!]