O suprapunere aproape perfectă a corpului meu peste spațiul pe care ar trebui să-l ocupe

Dintr-o ambiție prostească care-mi este deja caracteristică, am luat decizia incomodă de a frecventa o sală de fitness. Practic, am pus un pariu obscen de avantajos cu Radu Ceucă, astfel încât chiar să pierd însemna să ies în câștig. Mutălăul este tare nepriceput într-ale dintr-astea – lucrurile.

Contra unei mize ce ne este interzis să o facem publică, rămășagul se decide în funcție de care dintre noi va arăta mai bine la sfârșitul lui martie, o evaluare destul de ambiguă cât să mă mulțumească, pe lângă faptul că Radu a căzut la pat, cum îi stă în fire, încă din ziua doi după pariu și a bolit fără încetare de atunci, tratându-se cu hamburgeri tabletă și făcând infuzii de cartofi pai, că nu-i mai încăpeau pă gură și tot felul de licori carbogazoase, îngrășându-se de la stadiul de bivol de apartament la cel de hipopotam gestant, revărsat de pe balcon.

Dar să vorbim mai multe despre strategia mea. Criteriul principal după care se alege o sală de fitness – în special de către mine – este acela de a fi cât mai apropiată geografic de casă, pentru ca efortul deplasării la fața locului să fie minim, dacă nu chiar în drum dispre Vitrina, eventual să mă încurce, să-mi intre banda de alergat sub picioare, de pe care să cad direct în pat, deja dormind.

Un alt raționament pe care îl iau eu cu strictețe în considerare pe parcursul selecției unui spațiu public de făcut exerciții fizice este să nu abunde pe cât posibil de arabi.

Nu atât că aș avea eu în special ceva personal cu nația lor… cât orice anume cu fiecare dintre ei, luați în parte, de exemplu să nu îi văd la față și să nu îi aud în urechi.

Nu este vorba de frica inoculată cultural că ar fi toți până la ultimul teroriști sinucigași, fiindcă “la sală” îi singurul loc pe care-l respectă și în care n-or să se arunce unul pe celălalt în aer. Nu de asta. Ci pentru că se prezintă acolo grupați în echipe olimpice și folosesc absolut toate aparatele simultan, prin rotație de la unul la celălalt, de parcă ar construi o șaormerie pe scripeți și greutăți.

Aceste rigori îl exclud pe arabul de bine care mi-a explicat ca la școala specială cum trebuie să trag de diverse obiecte sportive și gă nu drebuie să mă mai îngălzesc, gă îs deja gald.

La sala mea de fitness (în care sunt desigur deja primar pe Foursquare, de altfel singura satisfacție ce mi-o aduce) merg persoane variate.

Există un gras… pe care îl pot descrie cel mai clar ca având burta cât mine atârnat de el. Acesta, în planetoșenia lui, ridică tot ce găsește prin sală, cu o singură mână. Își adună împrejurul lui orice se poate muta de pe la toate aparatele și asudă peste ele, cât noi stăm și ne uităm la niște bare rostogolindu-se.

Este un schlepț din ăla fibros, știți, structura aia frustrantă pentru toți ceilalți, care-i “făcut” doar de la umeri în sus și care face tracțiuni. Așa, câte șaizeci de mii. Eu, de pildă, pot să execut un număr total de zero tracțiuni, într-o perioadă de timp nelimitată, începând de oricând și cu oricâte pauze; el, în schimb, își agață de dânsul greutăți, că se plictisește de sine însuși singur, ușurel. Și apoi practică ridicări reflexive cu toate atârnânde de el, de la deschidere la închidere.

Eu am un lucru, singurul care mă face să ard calorii în ritmul în care îmi place: bicicletă. Am făcut atunci turul țării, atâta știu, pun bicicleta electrică pe program de făcut turul țării iară, fără viteză și nu mă mai dau jos până îți termina fiecare orice are de făcut; la asta îi pot umili pe oricare de acolo, sunt capabil de a alimenta toată ziulica plăjmile ălea cu videclipurile tembele, până li se strică. Stau și așteaptă scărpinându-se la coaie degeaba, coadă, că nu mă dau jos până trebuie să meargă acasă de sărbători.

Bun. Pe instructorul nostru îl cheamă cu ceva cu C. Se preumblă mereu într-un treling gata de striptease și ceva similar cu ce poartă Batman pe sub costum, ca să fie comod, când se retrage la garaj. Are un Cocalarmobile, cu număr – firește – CJ nu-știu-cât XXX. În sensul că așa e numărul: XXX. Așa și l-a rezervat el, sper că prin ’95, când încă era popular Windows-ul cu același nume și să îți pui XXX ca număr la mașină.

Rânjește mândru în toate direcțiile, iar mie îmi povestește cum nu se poată îngrășa, oricât ar mânca, da-o-ar în complicații cu tiroida.

La sală vine constant o domnișorică arătând superb. Astfel se comportă ea: prezentându-se grozav, în orice poziție stă. Aproape zilnic, se înființează la un antrenament gândit de ăsta de mai sus, făcând pe proasta și învățând copilărește fiecare exercițiu deși nu are nevoie. Bucuria ei este probabil să le umilească pe toate celălalte triste care se prăvălesc pe acolo neajutorate, strofocându-se să urmeze toate programele de ciurdă fără de rezultate și satisfacție.

Pe fătucă o cheamă într-un fel tâmpit, cum era de așteptat, ceva de genul Lore de la Lorena sau Simo sau ceva. O inepție din aia impersonală.

Am așteptat să treacă fiecare vițel pe la ea în pelerinaj, si mi-am notat cum reacționează la avansuri venite de la subsiori și începând cu “tu, păpușe” sau “da’ auzi, scumpă”… Până și instructorul nostru a invitat-o la – ce a putut el mai bine – “papanași aicia jos”, unde de altfel a și acceptat și s-a dus.

Într-una dintre săptămânile trecute am încercat o glumă simplistă cu ea și aproape că mi-am consumat restul timpului pentru abdomenene în conformitate cu filmulețul de pe YouTube, încercând să ies din discuția explicării ei, luată pe îndelete, cuvând cu cuvânt, ca să le înțeleagă separat.

***

[Mai vezi și Registrul Diverse!]

***

[de pe la domnișoara Sorina de prin telefon culeasă, dacă i se poate spune așa; Sorinei sau aparatului]