[Articolul de mai jos a fost publicat şi pe Foaia Transilvană, a amicilor de la patronatul concurent, că de ce să-i plătească pe-ai lor, când îi pot plăti pe-ai noştri. Hai, linkul e gratis, că vin sfintele sărbători.]

De obicei, când livada de materiale monetizabile dă în pârg câte-o tragedie cu rata mai sporită de necaz, orice gazetar, care şi-a primit porţia lui de stat până-n brâu în viitură şi poate recita microbuzele spulberate de tren după numerele de înmatriculare, ştie din instinct că urmează să culeagă roadele bine coapte ale recoltei de ora 17.00. Analogia mai mult decât sumbră a sezonului sunt nou-născuţii arşi la maternitate.

Când au început fluxurile să verse articole cu lacrimi de jurnalist, pe la mijlocul lunii, se anticipa clar măcar o săptămână zdravănă de breaking-news-uri morbide printre diverse acţiuni populiste „pentru îngeri”, „imagini şocante”, dacă avem noroc „filmări şocante”, să nu uităm de vina lui Boc, deci practic Băsescu şi – că doar suntem profesionişti – promo-uri atent vignetate, sincronizate cu muzica scoasă prea timpuriu de la păstrare pentru anticipatele generice ale vedetelor programate să moară în grila de toamnă.

Însă admit că mass-media m-au luat prin surprindere tura asta: s-au lungit departe peste cât oricum nu le-ar fi permis nesimţirea cu care totuşi ne-au obişnuit.

Sigur, întoarcerea lui Chirilă cu Raicu din vacanţă le-a mai dat timp reporterilor să-şi golească memory cardurile pentru tranşa de bebeluşi care urmau să moară la terapie intensivă. Însă se ştia din timp că nu pot rudele plânge în total, cât pot televiziunile filma fiecare în parte. Un tabloid (alegeţi-l la întâmplare, că-l nimeriţi) a trecut la concesii dramatice, luând decizia editorială dificilă de a micşora ţâţele de la pagina 3, ca să se reverse peste spaţiul dezlocuit prim-planurile cu incubatoarele topite, de pe pagina 2.

De la microfoanele care înecau sughiţurile părinţilor cărora le mureau copiii în declaraţiile autorităţilor dimineaţa, înviau din greşeală după-masa şi mureau de-a binelea noaptea, până la preoţii care socoteau procedura de înmormântare care nu l-ar necăji pe Dumnezeu, începe să fie limpede că ne trebuie ceva de proporţii epocale pentru ca spaţiul limitat dintre calupurile de publicitate să se aerisească. Culmea – nu mai merge nici cu parastasul Mădălinei, nici cu ultimul Slapgate al Preşedintelui, nici cu noile acuzaţii împotriva lui Diaconescu.

Încep să cred că până şi a doua venire a lui Iisus va fi tratată periferic doar pe bloguri şi, tangenţial, pe unele forumuri, acum că presa galbenă a ajuns la maturitate.

***

***

[click pentru mai mare]

Şi mai ulterior: Şi mai victorie! Aparent, Adelina s-a mai gândit vreo 2 zile şi a şters articolul de pe mad3.

De să tot fie vreo trei săptămâni încoace, o don’şorică care mie aş putea să-mi zic că-mi repugnă cu spume, mă tot somează riguroasă, printre greşeli de scriere, pe diverse căi şi mai anume toate, să îi scriu un editorial pentru publicaţia ei online, aflată la începuturile-i glorioase, axată pe publicitate. Precum mie îmi place să particip, dacă nu cumva mai mult încurc, n-am avut vreo greaţă inspiraţională să îmi dau un text publicului lor, că nu mă durea tastatura.

Am însă o profundă oroare faţă de Adelina, căci despre ea este vorba. Situaţia este cu atât mai dificilă, pentru că îmi place foarte mult de iubitul ei, Vlad, cu care mă aveam bine, până când nu m-am mai avut bine. Toţi trei am fost colegi la Vitrina. Acum sunt doar eu coleg.

Datorită acestor sentimente, nici unul nu ne mai înţelegem luaţi doi câte doi, în afară de ei, deci practic eu cu Vlad, că de ea nici că-mi pasă.

Mai nou, ea s-a destrăbălat online prin acest site de care vă zic, cu a cărui activitate nu are nici în clin, nici în mânecă, însă care, prin meritul binevoitor al contributorilor, există. Mna, acum Adelina se încăpăţânează să colaborăm, chit că am folosit toate şansele să fiu galant în scârba mea.

Aşa că eu, băiat de comitet, am acceptat fără de crâcnire şi i-am redactat articolul de mai jos, alimentat direct din călimara mea cu liberă exprimare de culoare să-mi sugi pula. Pentru că el – previzibil – nu a mai văzut lumina publicării la destinaţia sa iniţială şi fiindcă s-a considerat de cuviinţă de către Adelina însăşi că ea nu poate face subiectul propriei sale incompetenţe, da’ altfel să-i facem content pe de gratis, după ce ne fute la cap fără încetare, mă gândesc că la fel de bine pot să-l pun şi aici, cu un link deontologic către unde trebuia să apară, din condescendenţă pentru cei care până acum au clacat insistenţelor şi s-au chinuit s-o satisfacă, ca să-i tacă pizda aia de gură. Mai jos, în forma în care trebuia să apară, dacă era Internetul liber, după cum se zvoneşte şi nu durea adevărul, după cum suferă cei care încearcă să se trateze de el:

Adelina, mă doare la banană de revista ta de nişă.

Bine? Nu pentru că ar fi dilentantă. Nu pentru că nu mi-ar plăcea mie personal de ea. Nici pentru că m-aş dau eu rotund şi mai deosebit de context, deşi fiecare ar fi îndeajuns motiv.

Însă mă lasă offline mad3.ro-ul tău pentru că tu eşti diletantă şi pentru nu-mi place mie personal de tine şi pentru te dai tu rotundă, niciodată în vreun context care să te avantajeze. Înţelegi odată? Îţi scriu acest editorial exclusiv ca să nu mă mai freci la coacăză de acum încolo, pe toate canalele posibile pe care ai ambiţia să mă seci, de parcă n-am şti foarte clar amândoi că nu te respect şi am cele mai mici intenţii să te tolerez când sunt pus în dificila circumstanţă: să lămurim înainte să-ncep că n-am nici o dispoziţie pentru gărgăunii tăi.

Trecând peste aceste aspecte care, într-o lume mai senină, nu ar fi o piedică în relaţia de bun augur ce-am avea-o – dar care se potrivesc de minune situaţiei noastre – îţi fac concesia să recunosc că m-ar bucura nespus să putem trata un subiect mai de doamne-ajută, dar, Adelina, trebuie să pricepi că nu se face un “IQ Ads pentru publicitatea clujeană”, când tu nu ai publicitate clujeană.

De abia o duce IQ Adsul de capul lui la Bucale, să găsească ceva mai acătării între vodafoanele ălora de două parale şi networkingul lor de mii de like-uri, adunate de pe la conturile în serie ale fomiştilor de plasme.

Deci pentru ce căcat ne-am uita noi, de la ţară, circumspect unii spre alţii, şi ne-ar pătrunde ideea ilustră să facem o şezătoare la rândul nostru despre acelaşi nimic pe care nu-l au nici ei? Nu mai bine – zic! – să facem, să avem despre ce vorbi, decât să vorbim neavând ce face?…

Vezi tu, o să îţi cânt despre degeabismul momentan al MAD3 şi mă bucur în acest sens că nu aveţi funcţia de comentarii pe site, ca ulterior să fiu forţat de împrejurări să-mi irosesc şi mai multă vreme pe dezbaterea mustindă de orgolii şi stupid a opiniei pentru exprimarea căreia am investit deja mai mult decât merita.

Noi nu avem advertising în adevăratul sens, cel de aur, undeva în apropierea palpabilă, că nu este de cumpărat, trebuie să ni-l dezvoltăm singuri, Adelina, de ce eşti toantă?

Ce avem sunt nişte produse şi servicii – în mai toată piaţa – fiecare cam la fel cu următorul, ale unor producători (clienţii noştri) de cele mai multe ori prea speriaţi să se diferenţieze măcar prin comunicare, dacă nu prin obiectul vânzării şi prea limitaţi în bugete şi viziune ca să se rişte.

Ce avem noi sunt nişte creativi cu un oarecare potenţial la (şi prea rar peste) limita confirmării, bine scuzată de o confuzie omogenă între înfrângeri nedreapte şi propria indolenţă, care s-au apucat de treaba asta prea în graba inspiraţiei, nefiind pregătiţi pentru toate muile breslei. Şi ce mai avem sunt nişte accounţi tocaţi între creaţie şi client, da’ altfel plini de bune intenţii şi lipsiţi de reale împliniri în a-i mulţumi desăvârşit pe toţi deodată, cu reflectare imediată în materialul de comunicare final, uneori viciat până la nociv.

Şi avem un public care de cele mai multe ori se va uita tâmp la ceva ce se duce mai departe decât ambalajul de plafar al vreunui ceai sau ţâţoase de stock atârnând pe blocuri de Mănăştur scurgându-li-se call-to-action-uri în scârba briefului printre bucile adunate-un pic cu fotoşopul.

Pornind pe firul ăsta cu tot felul de încâlcituri, nu se-ntâmplă aşa de des pe cât am vrea să se coboare din Ceruri Iisus din dreapta Tatălui la cumpărături.

Aşa că la ce căcat ai mai dat banii pe hosting? Nu mai bine hai începem cu a scoate ideea aia genială, a umbla pe apă până s-o-ntâmpla minunea s-o înţeleagă clientul lucid, nu buimac de la 5-6 propuneri adiacente la kil, să ştie de ce-o cumpără pe bani, nu pe şaorme şi să prindă cu succes la publicul ăla nu prea pretenţios? Nu mai bine hai să fim cât mai profesionişti putem, că sigur n-o să ne iasă din primele încercări şi dup-aia vedem unde ne adunăm la o gură de Internet, să ne batem pe umeri.

Apropo, la mulţi ani, c-am văzut pe Facebook.

***

***

Tânguială voastră cu inflexiuni critice răsunânde a doină străbate – să ştiţi – turbulent din inimile-vă frânte de sirene eşuate la vârste mai mult decât mijlocii, mutate degeaba de pe la ţară în buricul minicipiului capitală de judeţ, căsătorite dar părăsite (conform regulei sociale cu limitată alegere, de către soţii voştri care pun detaliile la cale cu altele mai naive) în faţa monitoarelor goale ale vieţilor voastre, pe care aţi învăţat, în lipsă de altceva, să le umpleţi cu substitutul literar de morală îndoielnică al scriiturii mele, odată ce-aţi încheiat de recitit întreaga colecţie a Sandrei Brown, ajungând ulterior, acum, în prezent, să nu mai fiţi (să vezi ironie) satisfăcute de însuşi drogul căruia se vă dedaserăţi într-atâta de docile.

Da, dragă: comunitatea de sex casnic din oraşul meu natal, cu precădere cea trecută de câteva tinereţi, a transmis o reclamaţie cu privire la de ce nu mai scriu io atât de des precât altădat’ şi, dacă tot mă smeresc, să mai încetez cu măcăriile scabroase, că le e greaţă.

Spre deosebire de scriitoarea lor preferată, care le servea cu consecvenţă lucrări de calitatea tipografică şi intelectuală a hârtiei de budă reciclată din Biblii un pic prea răsfoite, dublu stratificată atent de nişte coperte basorelief cu print selectiv auriu, încă de pe când erau tinere, în anii ’80, la mine pe Jeg au început să se cam plictisească de lipsa de inventivitate adiacentă realităţii a unui autor care, conflictual, are o viaţă personală, necăjindu-se aşadar de acest fapt pe care aparent se bazau.

Şi s-au smiorcăit, deci, ca să se ia la cunoştinţă. Pe la bietu’ tai’-miu, pe unde-l prindeau, pe la piaţă, pe la chioşcul de ziare. Că de ce scrie greţoşenii ăla micu’. Că era o vreme în care inspiraţia mea le gâdila pe ele să se trezească bine dispuse de cu dimineaţă. Că unde s-au dus articolele de altă dat’, alea care le distrau, înlocuite acum cu altele, mai specifice rapoartelor medicale de la categoria curiozităţi şi aventuri cu acţiunea petrecându-se într-un timp narativ greu de amintit din partea lor?

A stat tai’-miu şi le-a ascultat durerea, altfel sensibil suferinţei lor, după care’ s-a smiorcăit la mai’-mea, care ştie să intre pe Internet mai bine decât el. Şi i s-a plâns pe unde-a prins-o el la rândul lui: la bilete la bingo; catapultând de pe clădirea blocului de locuinţe mâncare pentru invazia de pisici vagaboande adunate la fraiera umană cu balconul la etajul patru, pandemie genetică de care tot ea se face reponsabilă.

După ce probabil a găsit şi nu a ratat ocazia să urle pe el referitor la alte probleme de natură administrativă a casei – de pildă, dacă nu doreşte să-şi arunce, totuşi, în sfârşit chiloţii ăia odată şi să poarte o pereche de boxeri la set pe care i i-a cumpărat, dar care, în viziunea lui, îl strâng şi-s din făcuţi din nailon, mai’-mea s-a smiorcăit la mine, pe unde m-a prins – ajutând nişte copile la ananghie sau strângând pentru sinistraţi: cum că “diverse doamne” – că aşa au fost numite, deşi raportat la colectivitatea locală, termenul s-o fi referind la muierile obştei – sunt tot mai dezamăgite de scornelile mele epice din trecutul recent, altminteri academice, deci nefamiliare lor.

Ei bine, fiţi pe pace: mesajul a sosit! Vă răspund pe această cale, sper, ajungând în acest fel, sper, la toatele dintre voi: cum aţi sfârşit voi la mine pe Jeg şi, ca un context mai general, pe Internet, în locul copiilor voştri, de-aţi apucat să vă uitaţi primprejur şi să încercaţi să nu vă convină?

***

***

Îmi vine să fac pişu’. Vreau să fac pişu’. Mă duc să fac pişu’. Dar nu iese. Stă acolo, da’ fix acolo! Ştiţi unde. Aproape că se vede de dinafară, acolo. Şi nu iese.

Aşa mi se întâmplă mie.

Era până mai de curând o chestiune de-a mea personală, cu care mă confruntam. Uneori, când ştiam că n-am făcut pişu’ de o vreme şi se arăta oportunitatea vreunui sex, preferam să refuz sexul sau să îl întârzii lăbărţându-mă prin nişte preludii complexe, până când eram pregătit digestiv.

Acum, că ştiţi, este o chestiunea de-a noastră personală, ca să o rezolvăm împreună sau măcar să trăim toţi cu ea, nu doar eu. De câte ori ejaculaţi de acum înainte, să vă gândiţi că eu, undeva, nu pot face pişu’ după; de câte ori vă vine pişu’, să investiţi câteva momente de regret, în a vă gândi la mine lungindu-mă şi trăgând de timp.

Sunt sigur că nu sunt doar eu în situaţia asta. Aş mai putea da nişte exemple, dintre voi, luate aleatoriu, deci haidem să nu arătăm cu degetul. Că dacă e să dăm nume, poate nominalizez şi câteva fete care au puţă şi nu se cade într-o discuţie cu o miză atât de serioasă.

Doar asta vreau vă zic, nu ca să vă bag lucruri în cap. Cam orice faceţi, să vă gândiţi la mine ejaculând şi nepişându-mă ulterior, atât.

I-am întrebat şi pe alţii, iar ei susţin că nu întâmpină astfel de dificultăţi ca şi mine, deşi eu nu îi cred. E o bravadă ieftină, aşa că să nu încercaţi să mă convingeţi.  De mai de mult, de fapt, am început să am o bănuială că mă minţiţi şi aveţi exact aceleaşi probleme ca mine, dar n-aţi prea vrea să recunoaşteţi. E adevărat? Nu răspundeţi acum, că vă incriminaţi. Deocamdată e doar o suspiciune de-a mea. Tind să cred că vă convine să citiţi despre reflectarea frustrărilor şi complexelor voastre în mine, cu o plăcere vinovată şi complice, dar să vi le negaţi deopotrivă sieşi. Zic.

Deja începe să nu fie străin de voi faptul că unul dintre motivele pentru care lecturaţi aceste rândurile este tocmai pentru că mi s-a întâmplat nefericirea să ejaculez înainte de culcare, să nu reuşesc să mai fac pişul de seară cu care sunt atât de obişnuit şi astfel să stau treaz până noaptea târziu, neputând adormi, rezultând această defulare a dejecţiilor mele psihice, în lipsa celor fiziologice.

Altul dintre motivele pentru care lecturaţi rândurile acestea este adânc în sufletul vostru şi nu ţin neapărat să-l aflu.

Dar, ca să nu fiu pricinos, şi fără ejaculare fac pişu’ greu. N-aş vrea să pun în cârca acestui eveniment festiv responsabilitatea întreagă a vezicii mele lenevoase. Oricum mă inhib doar dacă mă reflect eu pe mine însumi în ceva lucios de prin budă. Când eram mic, am avut complicaţii cu rinichii, fiindcă nu vroiam să mă întrerup de la joacă, cu unicul scopul de a face felul întâi. Mi se părea o irosire a preţioaselor clipe din spatele blocului. Doctorii mi-au recomandat să nu mai stau cu fundul pe scări reci şi să merg să fac nerestricţionat de câte ori mă trece. Iar eu am ales soluţia de mijloc, aceea de a face, dacă mă trece, însă fără să merg – deci pe mine, continuându-mi activitatea.

Mi-am dat însă din timp seama că asta nu va fi o soluţie optimă în adolescenţă. Totuşi am rămas cu trauma. De câte ori mergeam la budă, mă întrebam ce pierd, ce lucruri se petrec cu repeziciune în lumea de afară, de care sunt privat. Şi stresul m-a doborât. Paradoxal, acum petrec mai mult timp la baie încercând, decât făcând, care are ca o urmare imediată risipirea exponenţială a vieţii mele şi aşa neîncăpătoare.

Pe cale de consecinţă, îmi place tare mult când chiar fac pişu’, pentru că e ca-cum-virgulă aş călători în timp, tot în faţă, dar mai repede decât normal. Chiar dacă implică ideile că n-am făcut sex ca să se întâmple şi că făcutul pişului la locul său, în veceu, îmi aminteşte de cum s-a dus vremea dulce copilăriei, când direct în pantaloni era îndeajuns.

Nici că prietena mea consideră dezinvolt să stea cu mine în budă de poveşti cât mă piş – fiindcă eu aş fi bărbat şi asta-i o acţiune administrativă de rutină pentru noi, bizonii feroce – n-a ajutat, încă de la început. Nu i-am zis. Sunt dedicat funcţionării noastre, în detrimentul funcţionării mele. Aleg să ne bucurăm în schimb că relaţia noastră este una relaxată. Nu îndeajuns cât să pot să mă piş pe parcursul ei de relaxată, dar altfel intimă, cu o anume senzaţie de siguranţă.

Măcar nu ca aialaltă, când trebuia să pun muzică la maximum, ca să poată ea să se desfăşoare renal. Şi eu n-am numai Tudor Gheorghe.

Până la urmă, de la relaţie se trage şi ejacularea, o activitate altfel plăcută, însă cu aceleaşi efecte nefaste la nivelul urinării. Nu i-am zis nici asta. Mă bucuram doar că facem sex şi că se preface satisfăcută, de-mi venea s-o cred. Mai tare decât s-o cred îmi venea să mă piş ulterior, dar neputând asta, alegeam s-o cred în schimb, să avem o viaţă sexuală normală, până mor eu de ocluzie intestinală.

Mai aflaţi, vă rog, că nu mă atrage în mod special să mă duc în birt şi să discut cu nimeni când fac pişu’. De ce?… Nu-i ca şi cum ajungem la o concluzie. Aţi stabilit vreodată ceva pe parcursul unei urinări sau ce? La ce concluzii imuabile aţi ajuns sau de decizii de nestrămutat aţi luat vreodată pişându-vă? N-avem ce dezbate, fiecare cu pişoarul mă-sii!

***

Al doilea mare neajuns – cred că putem cădea de acord – este că odată intrat într-o relaţie, niciodată nimeni nu va mai face un pârţ comod. Se vor face pârţuri pe deascuns. Se vor face jumătăţi de pârţuri. Se vor retrage pârţuri întregi în ultima clipită. Dar un pârţ normal – nicicând!

Ştiţi că una dintre activităţile voastre preferate este a vă beşi. Imediat după a vă mirosi propriile beşini. Mna. Aşa că lăsaţi garagaţa.

***

Şi, mă scuzaţi, care e nemulţumirea cu faptul că eu scriu despre greţoşenii? Am primit, i-auzi, feed-back de la mai mulţi. Că greţoşeniile ar fi unele dintre subiectele mele preferate. Eu zic să vă bateţi capul cu de ce citiţi voi despre greţoşenii şi de ce e unul dintre subiectele voastre preferate şi de ce vă place să vă mirosiţi beşinile.

***

Iar acum! O PLĂJMOACĂ PENTRU SINISTRAŢI!*

Vă veţi duce unde vă dictez.

Odată ajunşi acolo, veţi vota fără de crâcnire o poză înscrisă de mine la un concurs – Samsung sau LG sau DOMO sau Media Galaxy în faliment sau Flanco sau oricare, să nu facem reclamă – în care ăia dau plăjmi 3D dea-mpulea, ca să aibă cu ce-şi decora cocălăreii apartamentele în chirie.

Intenţia este ca împreună să subtilizăm una dintre plajmile respective de la concurs, privându-le pe piţipoancele ulterioare de la a se uite la teleshopping.

* Pe lângă alte obiecte de mare utilitate pe care le asigură statul, cum ar fi biciclete şi pantofi cu tocuri, noi n-o să trimitem plasma ca să şi-o puie-n dig sau să vâslească de pe ea animalele din poiată, ci o să vindem această plăjmoacă şi să cumpărăm de bani nişe alimente, pe care ulterior să le dăm la sinistraţi, ca să aibă ce mânca şi gura lor.

Întrebări? Nu? BINE! Deci concursul se ţine pe Facebook, aici.

Tot ce trebuie să faceţi este să daţi like la poza de subt numele meu, care deocamdată este în frunte, deşi îi suflă în ceafă o alta, cu ceva fătucă dubioasă, pe care tată-su o foloseşte ca să îşi îmbunătăţească tehnologic pusul de zacuscă pă iarnă cu care ar trebui să se ocupe între timp. Odată dat like, eventual o să vă roage concursul să vă colecteze datele de bază (nu vă spărieţi, că-s cam datele ălea care oricum vi-s publice, dar aşa-i de bun simţ, să vă-ntreb). Mna, fuga că de nu!

Vă rog, nu vă mai faceţi poze “interesante” voi vouă cu aparatul în oglindă şi nu mai faceţi poze la căpşuni şi nici la cireşe şi nici la papucii voştri roşii de obicei în iarbă cu un măr sau cu evident un ceai sau cu căpşuni sau poze la poze polaroid şi şi şi şi şi nici poze la poze pe film şi e destul o singură fotografie cu automobilul Dacia Dacia Dacia Dacia sau Dacia pe film

Ada Marcu: blog, flickr, deviantART

Cristina Groşan: blog

Radu Ceucă: blog, flickr, behance

Dacian Groza: portofoliu, flickr

Asta de mai jos îi toată o singură frază, să nu intraţi în panică.

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să vă sune lume să vă ameninţe, pe motiv că le-aţi făcut năcazuri, de obicei oameni care probabil nu aveau numărul vostru în momentul în care le făceaţi năcazuri, astfel încât să vă fi sunat de faţă cu voi şi să vă comunice dramatic că data viitoarea “nu vor fi aşa de prietenoşi” cum au fost când tocmai ce le făceaţi năcazuri şi eraţi acolo la locul faptei, dar noroc că sunt ei finuţi şi aşteaptă să vă contacteze ulterior telefonic, nu ca nesimţiţii – atunci când le faceţi năcazuri, iar când voi îi întrebaţi despre cine anume ar fi vorba – că habar n-aveţi cine v-a sunat aşa de prăpăstios dintre multiplele posibilităţi într-acest sens, fiindcă voi oricum n-aveţi mulţi prieteni, încât să vă daţi seama singuri care dintre duşmani ar avea atâta disponibilitate şi nici ce anume s-a întâmplat, că voi oricum cu năcazuri vă ocupaţi şi pe năcazuri sunteţi specializaţi – persoana insistă că este teribil de cătrănită, iar această persoană mereu se prezintă foarte vag, pe reţeta enigmatică “Bă, eşti din Cluj? Mna, îl ştii pe Andrei?”, de parcă io i-aş avea pe toţi dubioşii pasionali ordonaţi alfabetic, dar apoi realizează cu precauţie că mai bine să nu ştiţi aşa de sigur “Andrei care?“, enunţând diplomatic că atâta numa’ să vă intereseze pe voi că de acuma deci s-a terminat – clar? – şi să trăiţi în spaima suspansului, ca apoi să revină cu consecvenţă asupra abordării, pentru a vă lămuri totuşi detaliile năcazului care s-a întâmplat de către voi “deja a doua sau a treia oară” şi să vă dumiriţi de când mocnea în sufletul persoanei asemenea patimă, de care nici nu vă mai aminteaţi şi vi se povesteşte năcazul în detaliu, ca să nu aşteptaţi în bezna neştiinţei răzbunarea ce va lovi năpraznic, iar când aflaţi cine vă sună, de fapt, realizaţi că-i ceva fost coleg care vă urăşte în taină, dar care altfel vă cere prietenia pe Internet şi care, mă rog, aţi zice că îi destul de conştient că aveţi un site, aşa, unde voi scrieţi fără criteriu cam toate tâmpeniile uşor penibile care vi se întâmplă, în a vă hăhăi ulterior în buricul târgului de dumnealor şi autorii? Mie da.

***

[poftim, dragă, link, să nu urle tabloidele că eşti asociat cu scandaluri, doar fiindcă îţi faci veacul pe coclaurii de prin birturi, unde creşte băutura]

***

Şi cum era el, aşa, anecdotic şi mă suna misterios, nici să se trădeze, nici incrimineze, dar parcă totuşi să mă şi prind şi să mă tem, dacă e posibil, a considerat că nu s-ar fi făcut pe deplin auzit şi n-ar obţinut de la mine toată implicarea entuziastă pe care probabil şi-o închipuia, găsind de cuviinţă să-mi reitereze plictisitor întreaga propunere, intrându-mi pe chat să dezvolte, DE PARCĂ NU ÎL RECUNOSC LA FAŢĂ, când vine şi încep să îmi zic ca pentru sine, în confuzie: Ia te uită, vine Andrei Gubaş încoace, oare de ce s-o fi uitând aşa încruntat la mine?

Fireşte că mi se pregăteşte, cum e şi tipic situaţiilor de această factură, binecunoscutul că “da’ de ce îmi pui tu mie poza mea pe net?!“, aşadar permiteţi-mi să econimisim timp creditându-i Facebook-ul public pentru această preţuită resursă, care şi ea rezidă la rândul ei tot pe Internet.

Mă aştept, dar sper să nu mai apară imediat următorul “da’ mi-ai scris numele, măcar şterge-l ăla de famlie, că ai mei îţi citesc blogul, ce eşti cârnaţ?” sau alte astfel de negocieri.

Şi sfatul meu cel mai tehnic ar fi să reîncerce tot telefonic, mult mai calculat însă, eventual de tura asta de pe vreo cartelă prepay, unde să-l pot servi cu înregistrări şi alte mecanisme dintr-ăstea futuriste, cu existenţa cărora îmi imaginez că abia a început să se familiarizeze.

***

Dintre toţi doritorii de până în prezent, care s-au oferit doar ipotetic, în uralele publicului privitor, să îmi arate mie ce-i suferinţa şi să mă-nveţe care-i respectul, iată în sfârşit, Andrei Gubaş, pe hârtie digitală şi în urechea electronică, ambiţios şi cu iniţiativă, care pune mâna şi dă telefoane pe banii lui şi se organizează din timpul liber, s-a dovedit optim, hotărât şi proxim.

Fă! Nu numa’că io nu trebuie să scriu aiciuca constant, spre nerecunoştinţa voastră… ci nici măcar nu trebuie să vă explic! Io nu vă datorez vouă că să texte, lipitori neproductive. Nu îmi trăiesc mie viaţa, ca să mi-o citiţi voi şi să vă mulţumească, limbrici din curul societăţii, iar dacă nu vă hrănesc cu ceva nou, nu înseamnă că ar fi fost responsabilitatea mea, ca apoi să trebuiască să mă justific.

Eu, bine intenţionat, încerc să mi se întâmple lucruri cât mai interesante şi mai dese şi buchisesc aici cu măiestrie, ca să aveţi voi ce să vă umple dimineţile goale de întâmplare, când pierdeţi vremea la slujbele pentru care sunteţi plătiţi degeaba sau trezindu-vă şi scârmându-vă-n cururi a pagubă, că nici pă alea nu le aveţi. Însă nu e vreo obligaţie de-a mea. O fac din altruism, din măreţia sufletului meu de aur, care vă dă, fără să vă ceară nimicuţă în schimb (boxerii şi banii gratis şi zacuştile de legume şi nu cu ciuperci deoarece nu-mi plac pe care nu le-am primit încă din propria voastră iniţiativă).

S-a-nţeles, vite morbide ce rumegaţi cu patru creiere subdezvoltate, care nu fac împreună nici cât unul subdezvoltat, acelaşi articol şi vă certaţi între voi ca chiorii la comentarii de săptămâni de zile, fiindcă nu aveţi alte experinţe personale? Vă mulţumesc pentru înţelegerea pe care, dacă aţi avea capacitate mentală, dar n-o aveţi, mi-aţi acorda-o.

Dar dacă vreţi neapărat să ştiţi – ceea ce vreţi, fiindcă asta-i tot ceea ce vă scoate din apatia vieţilor voastre fără de conţinut – n-am mai scris de atâta vreme deoarece îmi petrec  tot timpul liber cu noua asta fată de care v-am mai povestit şi care are abilitatea copleşitoare de a nu face toată ziulica NIMIC!

Deci nu că face anumite lucruri, dar acestea nu merită menţionate. Ea NU face ORICE. Mergem în locuri, în esenţă observ cum îmi dispar o grămadă de bani şi mereu mă întorc de nicăieri absolut extenuat. Dar când mă pun să-mi amintesc ce s-o fi întâmplat, realizez că nu s-a întâmplat.

Am cunoscut prin ea o întreagă comunitate pe care n-o mai întâlnisem nicăieri înainte – eu umblând prin locuri unde se-ntâmple chestii – iar toţi membri ei (în afară de una, asupra căreia vom reveni) o ajută pe Ada şi ea pe ei înapoi în a nu cumva să facă oricare din ei ceva.

I-am cunoscut prietenele de-o pasivitate molipsitoare, care se strâng cu toatele în diversele bârloguri, unde ele zac inerte. Iubita mea este mereu ocupată cu a se întâlni cu mine şi a le chema pe celălalte legume, cu care şi-au stabilit că trebuie să se vadă undeva static, iar acolo să vegeteze. Ştiu că vegetează, deorece multe au prins rădăcini acolo şi nu se mai ridică. Trebuie să le râcâi ca să se mute în alt loc, lăsând se petreacă ceva în spaţiul în care stăteau, să nu existe inutil. Şi mă duce şi pe mine acolo să mă simt bine cu ele, împreună şi unde – ce altceva? – trebuie să – exact! -  stau.

Există una dintre prietenele ei, care se numeşte Teo Turtă. Din întreaga comunitate, doar ea face anumite unele lucruri. Necazul este că acestea reuşesc să fie cele mai neinteresante treburi care există de făcut. Ca să aveţi o imagine, acestea sunt cele pe care noi, ceilalţi, care de obicei facem, alegem arareori să nu le facem şi să facem nimic, în loc să facem alea, care nu merită făcute. Probabil ea a pierdut vreo tragere la sorţi între celălalte şi este condamnată să aibă activitate şi n-a reuşit decât ceva ce este absolut irelevant.

Şi pentru cineva care a reuşit să nu facă nimic între alţii care doar asta fac, aşa ceva cum face ea  este totuşi… orice. Pentru că de regulă, la sesiunile de lâncezeală profundă, Teo Turtă ia entuziast cuvântul şi ne povesteşte – atenţie! – ce-a făcut, câteodată hazardându-se să ne povestească ce-a mai făcut, ca şi cum asta ar fi vreo activitate constantă, dacă ar fi o activitate.

Dezamăgirea mea, care aştept  cu înfrigurare mometul măreţ ca oricare dintre ele să facă orice, măcar un pârţ, măcar doar fiindcă n-au putut să facă ceva să nu-l facă, este că Teo Turtă ne povesteşte de cele mai multe ori lucruri care i s-au întâmplat şi probabil faţă de care n-a avut vreo prăvălire neînsufleţită ca să se opună. Acestea ce i s-au întâmplat – dacă e să devenim tehnici – practic nu sunt lucruri pe care ea le-a făcut, ci care i s-au făcut… adică o definiţie pentru diateza? Pasivă. Unul dintre cele mai plictisitoare lucruri pe care ni le-a adus Teo Turtă la cunonştinţă, de pildă, este cum i-a luat mă-sa telefon, doar una dintre multiplele acţiuni la care Teo Turtă n-a avut vreo contribuţie reală, mai mult decât în capul propriu.

Uneori Teo Turtă povesteşte cu mare patos lucruri pe care le-au făcut alţii în locul ei şi ar fi trebuit  să le facă ea, atribuindu-şi-le într-o oarecare măsură. Cum ar fi curăţenie la ea acasă, de către prietenu-so, când ea nu era acolo – probabil făcând nimic cu fetele sau povestindu-ne cum nu face ceva, crezând că e ceva de povestit făcut de ea, telefonul luat de mă-sa, să zicem- în opoziţie cu a-şi face ea ei ce trebuia, ca să nu mai vorbim ce trebuia să-i facă lui.

Alteori, Teo Turtă ne povesteşte lucruri care încă nu s-au întâmplat şi pe care nu vrea să le facă, cu foarte mare detaliu pe cum nu vrea să facă aceste lucruri, asumându-şi astfel prin insistenţă aproape aceleaşi merite precum dacă le-ar fi făcut deja.

Probabil deoarece are atât de multe responsabilităţi. Printre responsabilităţile lui Teo Turtă se numără: motorul lui prietenu-so, patul Emiliei, obligaţia părinţilor de-a veni din Alba ca s-o ducă înapoi în centrul oraşului Cluj, de la periferie.

Dacă tot am ajuns la ea şi o menţionasem anterior ca excepţie, singura persoană din anturajul Adei, care se rupe astfel de contextul tragic în care trăieşte, este Emilia Fekete. Emilia Fekete, în antiteză cu restul putorilor latente din jurul ei, face totul.

Dintre responsabilităţile Emiliei: făcutul de mâncare, spălatul vaselor dacă le-a boscăit pe toate, mersul după ţigări, plătitul ţigărilor dacă îi trebuie să fumeze, Teo Turtă, făcutul de linişte ca să doarmă Ada lin, ascultatul de muzică la maximum de la Ada când vrea să doarmă ea însăşi, deschisul uşii când vin oricare dintre pijdi de la disco negăsindu-şi cheile de bete şi opritul sonerieri care ţârâia continuu în acest sens.

***

[care vrei Prinţu' de când eram mici, îl iei de aici, da' dai şi la ceilalţi copii; este un folder cu Prince Of Persia primul, cu Prince of Persia 4D - un remake cu alte nivele şi Dos Box, ca să meargă şi pe Windows şi indicaţii, că n-am aşteptări de la voi]

Iată mai jos esenţa vieţii, care mă face pe mine fericit, bine?

Eu vreau un vas de toaletă în care să se tragă sănătos apa. Să se risipească vreo 60 de litri la fiecare scaun, în exces. Oricum reintră ea în natură. Şi cu jet dintr-ăla de reactor, care spală pereţii buzii şi erodează smalţul şi instalaţie dintr-aia care ajunge până în centrul Pământului, transformându-se în magmă. Şi să vâjâie aşa, a turbină, vreo patru minute, încontinuu, în timp ce rezervorul se reumple dintr-alt rezervor, secundar, sub presiune.

Deci nu closet din ăla ramolit, în care se prelinge apa-n el şi nu e mare diferenţă că s-a tras sau aşa picură de obicei şi la care oricum e făcut fluxul recursiv şi mai mult se amestecă în sine, decât pleacă.

Ci din ăla, să trebuiască ţevi duble, dacă există aşa ceva. Din ălea, care dacă se strică, nu sunt făcute ca să poată fi înlocuite, fiindcă nu se strică.

Asta-i bine. Aşa vreau să fie.

Apoi vreau scurgere la vană (pentru bucureşteni, e cadă) care are vârtej. Periculos. Semnalat public, de către administraţia locală. Care te trage în străfund, dacă nu eşti atent. Să fie o legendă marinărească, scurgerea mea.

Deci nu dintr-aia cu ochiuri bulbucite, în care să se adune flocii şi părul lui Dacian picaţi de pe el şi-ncâlciţi, să-mi stea apa până în genunchi, cu gojonelele plutinde. Să aibă un fel de suflu-invers scurgerea, formidabil, care nu îşi găseşte explicaţia ştiinţifică. Să se fi pierdut sonde de cercetare teleghidate în scurgerea mea, care nu au mai trimis semnal înapoi pe Terra. Să fie o gaură mai mult decât neagră.

Apoi o chiuvetă adâncă, un hău. În care să spăl una câte una farfurii, singulare şi separate, fix în abis la capăt, acolo jos. Cu un furtun de pompieri şi tot să nu dea pe afară, ca să băltească marginile; pe care nu le are.

Şi o perdea la duş din pelerina lui Superman confecţionată. Care iese direct din cărămidă şi intră direct în cărămidă.

Iar podeaua fiecărei camere care are acces la apă în orice stare de agregare să fie în formă conică inversată, abruptă. Fără nimic aderent.

***

Eu am certitudinea că frizerului meu nu îi place da’ deloc cum sunt tuns – o situaţie oarecum confuză mie, în condiţiile în care el este cel care mă tunde.

Aproape constant, mă duc să-mi aranjez frizura mea selectă la un acelaşi domn care are prăvălia cosmetică într-un gang de pe lângă Sora. Spre interiorul acestui gang arată clar o firmă din tablă, cu majuscule din autocolant: FRIZERIE/CALCULATOARE – >

Când intri în incintă, există un cuier cu publicaţii de citit pe etajera lui, cum ar fi nişte ziare, depănând poveşti cu copii căzuţi de la etaj şi purtaţi spre supravieţuire de aripi de înger (citat exact) sau diverşi fluturaşi alb-negru cu reduceri la încălţăminte din piele, aduşi de pe stradă şi altă literatură din asta contemporană.

Sub cuier, nişte scaune cândva ergonomice, probabil noi – când s-a deschis sala de net din care au fost mileniul ulterior moştenite. Mai încolo, drept în faţă, şade (tot pe un scaun egonomic, dar care se şi lasă jos cu manetă, probabil aparţinând în trecut administratorului de reţea) o doamnă cu părul alb. Netunsă. Niciodată. Aceasta citeşte invariabil un roman de dragoste cu basorelief auriu pe copertă şi mănâncă în permanenţă un măr, în permanenţă golden delicios de grădină, deci nu din ăla de import, că scofâlcit, indiferent de sezon.

În cealaltă cămăruţă mă aşteaptă frizerul meu, surprinzător de neras pe ceafă şi mereu ras perfect pe faţă şi gât, până la linia aleasă pentru începerea părului de pe piept. Lângă el, o frizerită tânără, mereu alta.

Toţi asociaţii lucrează la nişte mese dintr-alea din pal, iniţial gândite pentru calculatoare desktop, cu găurică din aia căptuşită cu plastic, pe unde să intre cablurile ordonat, probabil dintr-aceeaşi sală de net care îmi închipui tot mai convins că se afla în acelaşi imobil înainte să dea faliment şi, probabil, să o găsească ăştia trei şi să-i spargă uşa, să şteargă praful şi să îşi deschidă salon. Firma de depanare de pe semnul de afară nu ştiu unde este. Că nici pe altundeva prin gang nu am dibuit-o. Probabil e aceeaşi şi ea şi au adăugat frizeri pe deasupra.

Înainte să evoluez stilistic, mă tundeam la bătrâna vie din anticameră. Ştiu că i-am zis cum mi-ar plăcea să mă tundă, ea a zis că bine şi m-a tuns altfel, fix cum a poftit ea. Ciudat e că mi-a plăcut, încă o lungă perioadă. Mi-a plăcut mai mult decât ce vizualizasem eu iniţial, până s-a gândit ea ce-ar fi mai bine, dar când am vrut totuşi să-mi schimb freza pe care ea mi-o găsise mai potrivită, am ştiut că trebuie să trec la domnul, fiindcă era tardiv să îi explic iară femeii, ca să-nţeleagă ceea ce deja aparent convenisem şi acceptasem tacit prin decizia ei exprimată practic, direct pe mine, care nu păream să mă opun, deci îmi convenea.

Şi am ajuns direct la domnul. Căruia la fel i-am spus cam ce-aş dori, el face tot ce-i convine, însă spre deosebire de cealaltă, parte să nu fie mulţumit de sine.

Fiindcă eu îi tot repet, iar el pare să treacă cu oarecare sâcâială peste indicaţiile mele cu care aş vrea să-l ghidez, să-i ofer soluţii, că poate dacă ar încerca cum propun, nu ştiu, zic…

Aşa că îi tot zic şi el pare să se-nvoiască. Scurt pe lateral. Las aşa sau cu trei? Mă face aşa, ca să văd. Păi, daţi cu trei că nu e destul. El, cu tragere de inimă, face o grimasă de parcă fie, acceptă. După care se duce-n altă parte a capului şi nu mai revine unde sugeram eu că totuşi aş vrea cu trei, măcar să vedem tura asta şi se comportă de parcă aş fi zis o tâmpenie şi noroc că e el acolo să ia deciziile importante.

În Zalău aveam un alt frizer, atent la detalii, scrupulos. Bine, că ăla era obsedat şi mă bibilea vreo 30 de minute pe fiecare fir răzleţ, când eu credeam deja că sunt gata de vreun sfert de oră.

Mna, domnul din Cluj termină brusc! Zâââng, pac, închide maşina de tuns în mijlocul raidului, o smulge din priză, îi rulează firu’. Începe să mă perie, să mă strângă de pe mine, să adune, să măture pe sub scaun. Îşi desface cearceaful de pe mine, de parcă i l-am luat deja prea destul. Aşa, sigur pe el, că aş fi gata, că ar fi atins perfecţiunea.

Mai trag de el, să mai ia din faţă, parcă nu e simetric. Bagă foarfeca în scârbă, dar am impresia că mă minte, face aşa, clic-clic, demonstrativ, mă dă în ochi cu spray-ul ăla doar cu apă, ca să se prefacă de parcă ar uda ca să mai tăie, dar nu scoate nimic, lasă cum îi place lui. Eu abia când ajung acasă şi mi se uscă smocurile şi mi se scămoşează părul îmi dau seama că a rămas cum considera el, nu după capu’ meu prost şi implicat emoţional şi subiectiv.

***

Pe mine mă înveselesc oamenii de la telefon care, când încep să le zic de-ncheiere că trebuie să fac ceva, deci voi închide, se reped şi zic ei primii că bine, că mă lasă, că ei trebuie să facă ceva. De parcă nu am decis eu deja că s-a terminat. Când eu vreau să finalizez, practic eu mă slobozesc, asta insinuează, de parcă eu mă milogeam de ei să stăm la ureche.

Şi mă mai înveselesc şi oamenii care mă adaugă pe Facebook, apoi şterg adăugirea, ca apoi acceptul meu să devină ca un request şi să se simtă ei bine să mă aprobe. Sărmanii.

Obiceiul stupid ca o persoană nou venită undeva să dea noroc, pe rând, cu fiecare membru al grupului cu care se întâlneşte.

Nu mă deranjează strânsul mâinii. Este un gest convenţional. Prostesc, dar convenţional şi-l fac în scârbă. Dar să trebuiască să-i salut bărbăteşte pe toţi bărbăteştii, fiindcă sunt şi eu – nu-i aşa? – un bărbătesc la rândul meu şi deci haidem ca să bărbăţim reciproc – este de acum respins. Fie că sunt eu persoana care ajunge undeva şi eram până acum siluit să-i iau pe toţi unul după celălalt, evitând zâmbitor fetele sau pupându-le, că s-ar simţi toţi jigniţi şi lezate, atât ei, cât şi ele, dacă aş amesteca. Fie că fac parte din grup şi vine cineva şi tre’ să-mi aştept rândul ca să conştientizăm separat şi să marcăm independent că a venit cineva, care trebuie să fie compostat de către toţi dintre noi. Ete, nu mai am chef. Să sugă pula! Toţi de la masă sau ăla ce apare, după caz.

Propun, pentru rezolvarea acestei situaţii dificile, următoarele rezolvări simpliste: eu voi veni mereu la orice întâlnire publică cu mâna până la cot înfiptă în nas. Sau scoţându-mi vizibil chiloţii adânc din cur. Sau scărpinându-mă la pizdă, de exemplu. Bine?

Dacă sunt deja între cineva, socializând şi mai apare altcineva, voi încerca să muşc degetele şi palmele ce mi se întind sau să le zgâriu cu unghiile de la picioare sau scuip în ele sau sucesc ceva sau să-mi suflu nasul deasupra sau să le molfăi în gură, dacă se insistă.

***

Prezervativele.

Ele mă strâng de penisul meu ce-ar trebui să fie erect şi de aceea nu mi se scoală mereu cum trebuie. Nu mi se scoală mereu cum trebuie ca idee generală, aşa că, pe cale de consecinţă, mă încurcă prezervativele mai tare şi deci nu mă ajută da’ deloc în acest sens. Şi am tot trecut prin şiruri-şiruri de prezervative în ultima jumătate de an, tot felul de feluri şi – în afară de amărâtul Arouser, care el e cel mai bun dinte toate şi e şi roz, frumos, şi tot e câh – nimicuţă nu merită.

Am avut şi fete care luau dumnezeieştile pastile, am avut şi care nu luau şi tot nu le trebuia musai-musai prezervativ. Şi am avut şi care nu vroiau fără, indiferent. Înţeleg riscurile sarcinii şi sunt la fel de speriat. Totul e bine. Nu mă prea interesează cu bolile, că sunt un tip încrezător: am încredere în mine să nu mă fut cu tăte ciurucurile.

În orice caz, s-a terminat, gata, vă rog! Deci: fie toată ziua futai dezgoliţi, fie rar înfofoliţi în gume şi mult sex oral. Îmi place nespus. Pot şi doar să-l ofer şi mi-e destul. Şi mă masturbez eu mai târziu, e-n regulă, staţi liniştite. Am făcut-o într-atâtea prezervative, că nu mai ştiu cum le cheamă. Şi a trebuit să mă descurc de fiecare dată exemplar. Fireşte că nu mi-a ieşit. AM ASTM! Fiecare futai care v-a plăcut vreodată şi ne despărţeau nişte cauciuce, gândiţi-vă că fără e ca un fel de pomniţă din dunga Raiului.

***

Sutienele.

Bă, da’ bustierele – ce nu-i clar? Sunt ca nişte sutiene, doar fără sârme. Stau sânii mai frumos în ele oricum. Ce căcat aveţi? Nu alergăm. Doar mergem în pas de plimbare. Nu ne dăm pe cal, nu sărim peste obstacole. Luaţi maieuri strâmte şi sexi sau bustierele amintite şi terminaţi cu prostiile.

***

Le-aş compila pe astea, cele două de mai sus, într-o singură formulare de puternică încărcătură: prefer să mă fut în cur cu deţinuţi infestaţi fără prezervativ, decât cu fete în sutien. Am zis că prefer, dar aleg constrâns ultima variantă.

***

Nu în ultimul rând: ciocnitul cretin la masă, repetitiv, nesfârşit, cu orice ocazie, la orice remarcă, pentru fiecare gură luată, când e vorba de băut.

Cu toate de pe masă, între sticle, între pahare, între halbe, între sticle şi pahare şi halbe, cu scheme, cu triple, cu avânt, cu amplitudine, mă fut în tot datul de noroc al datinii toastării la kilogram! Care-i  un fel de datul mâinii cu cineva de mai sus, care-i tot dat noroc, doar că pentru beţivi, care tot uită şi deci nu se mai opresc dintr-a se resaluta profesionist, de parcă tocmai ce s-au văzut. Atâta de mult, atâta de des, fără oprire. Oricare are iniţiativa, rapid trebuieşte ca toţi să ne implicăm! Să participăm dimpreună la consumarea băuturii şi să ne veselim activ, confirmând fără de osteneală că, iată, noi bem. Cling!

Idioţii naibii! Dar nu ciocnim numai cu alcool, făleu! Că aşa îi: dacă ciocneşti cu orice altceva decât alcool, înseamnă instant că tocmai ai supt pula sau ceva. Dacă numai încerci să ciocneşti cu alcool cu cineva care bea suc sau ceai sau cafea sau must, îşi trag înspăimântaţi paharele, nuuu, nu-i alcool, ce ferească era să faci!!!

Idioţii naibii!

De acum: ori ciocnim cu toate, o singură dată, ori nu mai ciocnim deloc, cu nici una. Şi, dacă vine cineva, nu că dă mâna iară cu toţi şi nu că iniţiază nici un ciocnit proaspăt, dacă n-a ştiut să vină din timp, că-i crăp capu’ de masă.

Şi o altă chestie, pe care vreau s-o adaug, să ocupe o onorabilă poziţie a cincea, să suplimentăm totuşi enumerarea: mereu facilul şi deopotrivă imbecilul “salută pe nu-ştiu-cine din partea mea, te rog”.

Salut pe pizdă la mă-ta! Nu vreau!

IBAN RO44 BTRL 0130 1201 H987 93XX, Banca Transilvania Cluj, Darius Groza

Şi dacă vrea să mi-i dea în mână, să mă anunţe să viu eu după dumnealor, să-mi scrie aici, că vin.

Contextul

Eu stăteam acum câteva zile pe Internet, acolo unde locuiesc eu de obicei şi căutam nişte filmuleţe făcute pentru proşti, din care să învăţ mecanic să cânt fals un cântec proaspăt la ukuleaua mea, prin mijlocul căreia înşel audienţa că eu aş avea înclinaţie muzicală şi vreo anume sensibilitate faţă de frumos. Tot aşa, căzând din click în link, am descoperit-o sub un bolovan digital pe Najmah Salam, care este o tânără drăguţică de origine singaporeză, studiind arte la Melbourne, Australia.

Pentru că ea cântă foarte frumos (am să vă arăt), iar eu cânt foarte urât şi o consider direct responsabilă, am contactat-o, ca să îi comunic indivia mea nestăvilită. Puterea socializării dimpreună cu şarmul meu atent confecţionat ne-au adus însă împreună, mai aproape, unde ne-am cunoscut mai bine, împrietenindu-ne. Am reuşit să trec cumva peste ura pasională faţă de talentul ei nemeritat, care mi s-ar fi cuvenit mie.

Ne-am povestit unul altuia emoţiile trăite cu omologii noştri de sex feminin şi masculin. Eu i-am împărtăşit ei cum o cunoscusem pe noua doamnă Jeg prin birt, cam torpilată şi m-am înfierbântat cardiac, rostogolindu-mă necontrolat într-o deosebită dramoletă de amor, care-a implicat-o fără posibilitate de crâcnire. Asiatica mi-a zis despre cum ea îl cunoscuse pe imbecilul care o fermecase pe Chat Roulette, într-o sesiune unde ambii îşi căutau sex imaginar şi-au sfârşit prin a se iubi în mod de-a dreptul tâmpit, cu decizii pripite ba de a veni ăla la facultate la ea-n oraş, în preţ de un an de zile, ba a se deplasa ea dramatică în Americă şi a rămâne părăsită în terminal.

Şi iacă aşa am tot rezonat noi doi împreună. Cert este că dulcegăria asta siropoasă a lor este de-un patetism oribil, care mă face să plâng de compasiune, ca să nu vomit de greaţă.

Pe cale de consecinţă, voi avea iniţiativa distructivă de a o tăvăli pe mica idioată prin realitate, cu toate costurile financiare şi consecinţele emoţionale adiacente. Mai ales că mie îmi merg toate surprinzător de bine în viaţă, da’ până la ultimul detaliu, aşa că m-am decis să dau înapoi societăţii, unde în acest caz societatea înseamnă pentru mine să fac idila ăstora să funcţioneze, deşi n-are cum…

Apropo, ea e Naj.

(şi, din câte am priceput, ăsta e mucosul)

Să-ncepem!

Ea, din nefericire, n-are vreun diabet sentimental sau altceva, ca să licităm de urgenţă nişte perechi de chiloţi de vreo 2000 de dolari, să se ducă ea să se opereze sufleteşte în altă ţară. Nici pe un sponsor pe care să-l amăgesc cu diverse beneficii din această epopee nu aş dori prea mult să îl implic.

Scopul final al deplasării fetii este de-o stupizenie profundă. Să se ducă cineva să se împreuneze cu vreunul agăţat pe defunctul mIRC s-a mai întâmplat, dar distanţa implicită era maxim Zalău – Şimleul Silvaniei, făcută cu Dacia break şi nu se compară cu două continente diferite, între care trebuie să schimbe două avioane. Speranţele lor sunt deşarte, iar şansele vreunui happy-end sunt nule spre minus.

Dar de ce să nu-ncercăm? Mare scofală. Voi face rost de bani ca să îi finanţez prostia în felul următor: în lunile care urmează, ca o ocupaţie permanentă adiacentă vieţii mele personale, voi începe să cer împrumut câte 3 lei de la fiecare persoană pe care o cunosc în viaţă, bani pe care cel mai probabil nu-i vor mai pupa vreodată, decât dacă sunt dispuşi să aştepte toată durata vieţii mele, până ajung înapoi la ei!

Dintre toţi oamenii care au avut neşansa să îşi ciocnească existenţa cu accidentul destinului care sunt eu, tot găsesc măcar un număr de 1000 care să nu se gândească în mod activ la această sumă neglijabilă, când va fi cerută în cele mai improprii momente, bani pe care oricum nu se aşteaptă să-i înapoiez şi o să trebuiască să se ţigănească o prea lungă perioadă, cât să merite.

Pe parcursul acestui efort mediocru, lăbărţat pe atâta amar de timp, că doar nu ne grăbim nicăieri, voi mai face cunoştinţă nefastă cu amicii, rudele şi persoanele apropiate acestor amărâţi nefericiţi, în număr de încă vreo mie, inconştienţi în ce se şi îi bagă. Ce, ei n-or fi având câte 3 lei fiecare?!

Până când strâng suma totală. Dacă se oferă cineva s-o dea pe toată pe degeaba, eu o să o accept fără să apuce să se gândească ce alegere neinspirată face, cum ar fi Dan Voiculescu sau alt ameţit.

Rezumând

- nu cred că va funcţiona, probabil iubirea se va risipi între cei doi, înainte să apuc să strâng toţi banii
- cred că, dacă reuşim (plural), vom fi strâns suma degeaba, că – cine ştie pe ce criterii – se va întâmpla vreun eşec, odată ce se văd
- 3 lei fiecare
- voi nu trebuie să faceţi nimic în mod activ, că vin eu; deci nu-i musai cu dat mai departe sau alte căcaturi, doar dacă vă trece neapărat; altfel mă descurc şi singur, ajung să iau banii
- nu, ea nu ştie de chestia asta, ştie Jegu’, dar e în română şi am scris cât am putut de alambicat, ca să nu reuşească să-l traducă cu vreun motor online

Mna, cam ăsta e mesajul, mai uitaţi-vă la muzică.