Lucrul 1:

Lucrul 2:

Notaţi acoluţă, activitatea şi relaţia cu instituţiile publice, toţi care sunteţi din Cluj sau aveţi treabă cu Clujul şi vă convine sau nu, după caz, pe banii voştri, Proiectul se cheamă “Clujul are atitudine” şi e făcut de draga Vitrină pentru AFA Cluj.

Pe parcursul turului, tot aici va fi tomberonul general. Iar acolo numai voi arunca pe jos. Deci mergeţi şi apăsaţi butonelul.

Gabriel şi roşia de aur

Erau odată un moş ş-o babă. Şi baba avea o roşie şi roşia era de aur. Iar roşia de aur a babei creştea într-o Grădină, cu totul şi cu totul din Carpaţi.

În Grădina din Carpaţi mai creşteau plante cum ar fi munţii, marea, Dacia Logan, Inna şi multe alte flori, dar şi multe alte buruieni.

Şi babei tare-i plăcea roşia şi roşia tare strălucea, motiv pentru care baba nu făcea nimica cu roşia, deşi dacă ar fi exploatat-o, ar fi putut cumpăra fotolii pară pentru toţi hipsterii din Cărtureşti, să stea comod pe ele cât n-au bani să-şi cumpere cărţi aşa că le citesc acolo şi poate ar fi rămas bani şi de pensii.

Cândva după Revoluţie, în sat a venit un moşneag, iar pe moşneag îl chema Gabriel şi ideea-i că vroia roşia. Aşa că i-a zis babei:

- Auzi, România, dă-mi mie roşia de aur să o exploatez, că ţi-o plătesc şi tu oricum eşti proastă.
- Bine, a zis baba, gândindu-se la cât Florio îşi va lua de la bufet, de banii de fotolii pară.

La un moment dat, Mihnea de la Luna Amară şi nişte prieteni cu imprimantă, “auzind aceste vorbe”, normal că s-au ofticat, fiindcă fanii lui de pe când încă nu era gras au făcut chiar de-andoaselea, au băut o bere în vreun pub şi n-au organizat, futu-le ceapa lor, nici un fight club, iar acum, când roşia de aur era în pericol, ştergeau podelele cu curu’ prin Cărtureşti, taguindu-se.

Grav, oricum! Bun, numa’ norocu’ ce face că s-au împlinit 20 de ani şi ne mâncă la revoluţie din nou, adâncă simţire în spiritul familiei României, exprimată civic printr-o cruntă îmbetare cu morală şi opinii, spart rodipeturile şi tăt restul procedurii. Ocazie cu care s-au mai dezmorţit studenţii prin oficii şi la fumoar, s-au documentat un picuţ pe 9gag şi-au ieşit în stradă, de-au blocat trotuaru’!

Cu Mihnea la o portavoce câştigată la Sprite, cu Oana Moisil dând flori la jandarmi (auzi, fată, treci pe timeline, că nu văd pe unde mai ai de zis, în ordine cronologică), cu Adrian Dohotaru, acest David Blaine din Erdely manifestând paşnic de la Iulius la Polus într-un picior şi retur şi mai ales cu Petruţa candidând în Senatul Universităţii, ne-am salvat.

N-o să insist aici pe marginea ambiţiei deşarte a acestor – cum îi numesc eu deloc condescendent, da’ măcar un pic amuzat – protestatari part-time. N-am nimic cu dumnealor, nici cu lacrimele vărsate peste pământul otrăvit în care altfel nu s-a scurs încă cianură, deoarece n-a început exploatarea.

Am cu bloggerii care au început deja sacoşeala, la propriu, că s-au vândut pe-un rucsac şi se şi plimbă ţanţoşi, de parcă-s în excursie cu clasa. Am cu jurnaliştii care s-au cărat la Noua Zeelandă să mânce chiftele gratis.

“Meanwhile, în lumea reală”…

… Badie Gabriel are bani pă card, cu care şi-a cumpărat un Naumovici de tracţiune de pă Okazii, care a mai făcut un casting cu necăjiţi de pă la Roşie de-au tras două-tri testimoniale lacrimogene dar autentice şi papapapa, s-a rezolvat piarul.

Am citit un editorial de-ale lui CTP în care el zice, în mare şi are logică, că în toată încrengătura asta n-are nimeni, darămite puradeii ăştia, cum să-şi dea seama a cui îi dreptatea şi cum îi mai bine. Dar că nu poate fi oablă treaba, cât Gabriel se chinuie-ntr-atâta să ne convingă că el.

Eu am o părere uşor diferită. Se prea poate ca Gabriel, care-i moş de afaceri, să ştie cum se preţuieşte o roşie de aur. Şi să fi ajuns la concluzia că pe nepoţeii babei nu prea-i ajută bostanu’ să-şi dea seama. Aşa că trebuie, cu toată bunăvoinţa, păcăliţi. â

Fiindcă, ne amintim, corporaţia a avut o abordare mult mai raţională, când a venit prima dată în vizită. Că investiţia, că profitul, că interesele. S-a gândit că România, tocmai intrată la menopauză, ar fi deschisă la a-şi face pensia mai interesantă. Însă ea vroia să pună mileuri peste zăcământ şi să se uite la Dan Diaconescu, în direct.

Aşa că trebuie băgaţi bani în minciuni, ca să îi dea la schimb hoaştei minimum cât poate obţine din bogăţia peste care-şi doarme somnul lin şi cu care vrea să fie îngropată. Desigur că asta implică nişte sacrificii de natură ecologică, cu factor de risc social şi necesitatea unei gândiri de reinvestiţie. Dar sunt contrabalansate de un anume profit.

Ş-atunci, spun: exploataţi Roşia Montană! Nu i-o daţi la moş Gabriel, pe-un borcan de bulion. Da’ nici nu v-o băgaţi în pizdă. Exploataţi Roşia Montană!

[pentru ceartă aici, gata, că mi-or dat disperaţii report, că n-or suferit umilinţa; sursa foto originală aici]

[p'esa e Folclor, de la Luna Amară, luată de pă torrenţi, mă gândesc că nu există obiecţii, că-s tăţi pui de dizident, da?]

***

[update] Dintre metode, dacă tăt vreţi, sunt ş-alea deştepte…

Mesajul domnului cu trompeta de la Luna Amară de la final e mai bun decât cele de până acum. “Roşia Montană nu e de vânzare”. Altă treabă.

Eu nu am casă, fiindcă sunt un boschetar pretenţios.

Motiv pentru care aştept sclifosit un domiciliu care să mă merite şi să mă încapă, în întreaga mea exigenţă.

Dar, fiind un boschetar pretenţios, refuz să locuiesc pe străzi, alături de boschetarii de rând, optând să vagabondez în adăposturile diverşilor oameni, locuinţe pe care le accept siderat, că dacă nu m-ar constrânge împrejurările, n-aş trăi într-asemenea cocine.

Momentan pot fi găsit în căminul fratelui meu Dacian şi al concubinei sale Daria. Exceptând faptul că-s nepoliticos de casnici şi-s mereu amândoi călare pe apartamentul ăla,  eu sunt oarecâtva mulţumit de condiţiile (e adevărat – precare) pe care mi le-am creat acolo.

Însă foarte rar se dezlipesc să plece de acasă, eventual doar ca să-i mai facă un set de poze Dariei în oser, sărind, îmbrăcată într-un palton galben şi cu autoturisme Dacia pe fundal. Rarisimele clipe când binevoiesc să-mi dea niţică linişte…

Asta pe lângă că Daria îmi deschide uşa, când vin, mai mult dându-mă afară decât lăsându-mă să intru.

Când mai catadicsesc să se ducă, este un moment propice de a mă masturba şi eu comod, altundeva decât în baie, cu pisica supraveghindu-mă nu foarte înţelegătoare.

Aşa că m-am aşternut confortabil în living şi mi-am încărcat complet toate părţile din filmul porno cu actriţa brutalizată care seamănă flagrant cu reprezentantul maghiar al delegaţiei fostelor mele prietene, Timea şi am început să mă satisfac ritualic, cum până la urmă doar eu mă pricep.

Să deosebim totuşi o ambianţă: la Dacian şi la Daria, deci la Daria, tot ce se referă la el este un birou generos care-i conferă prin gabarit statutul de locatar. DAR ATÂT! Că reeestul este la mila Dariei. Căcaturi de manufactură artizanală împăştiate într-o neglijenţă calculată peste tot, având funcţia unică de a ocupa, în aparenţa eşuată a decorării. Garderoba ei pentru făcut fotografiile expirate ca simţire amintite mai sus, nişte perdele “în culori diafame”, ca să citez pe cineva care le-ar înţelege sensul (tocmai pentru că nu au unul) cam în aceeaşi măsură în care-i convin şi plac mamei mele, Mirmen, o Darie bătrână sau invers – astalaltă o cealaltă tânără, fapt care prin sine le invalidează. Pe perdele.

Ce ziceam? A, şi mă masturbam feroce. Ei locuiesc la curte. Moment în care, cu la fel de mult sens precât perdele, a venit foarte familiar, nu cu mine, ci cu ideea de a bate în geam, poştaşul. Care s-a arădicat la nivelul fereştii, m-am privit adânc în iris, cât eu practic mi-o frecam cu virulenţă, cam pe la final, destrăbălându-mă de cât eram de bun, pentru a mă anunţa că este urgent să primesc o foaie prin care se convine că e confirmată sosirea un colet, care nu mi-era destinat.

Lavinia este singura domnişoară pe care Darius a făcut-o să sufere şi nu invers, din considerentul că este singura care l-a iubit înapoi şi nu invers, cum se întâmplă te obicei, de şi-o ia el în bot ca la nufărul. Bazându-se pe elucubraţiile lui iluzorii nedemne de orice crezare, Lavinia, dintre toate celălalte ameţite, doar pe Lavinia şi-a permis să o părăsească, dovedind – a câta oară? – evidentul – că el nu urmăreşte să i se dea ceva, dar cere, iar când primeşte este doar ocazia ideală să arate că nu merită.

Minuscula Vorotică va fi adăugată drept eternă Doamnă Jeg, la rubrica eu, surclasându-le pe celălalte drept Doamna Doamnelor. În condiţiile în care ălea îs oricum nişte fâţe dezagreabile.

Livia Gocan, cunoscută în anturajul potrivit drept minoră, este o persoană din viaţa lui Darius care nu a împlinit încă 18 (optsprezece) ani.

Este relevantă în conturarea lui Darius întrucât, deşi el nu şi-ar dori, face parte integrantă din însumarea unui număr tot mai restrâns (adică una) de exemple care-i alimentează latura sa uşor pedofilă. Darius înşală morala socială, nepângărind-o, dar altfel crescându-şi-o ca pentru sine, chit că ambiţia lui este aceeaşi, de a o fute cât încă e minoră, preferabil la discutabila vârstă de 17 ani, către deadline.

Pentru asta investeşte în Livia ceea ce până la urmă se rezumă la hrană, pe care de cele mai multe ori o împarte copilăreşte (cum o şi caracterizează) cu Darius şi alcool, pe care îl consumă tot el, că ce ştie ea, ţucu-i sufletu’?

Bun, şi cea mai recentă descoperire este Alice Strete. La momentul scrierii acestor rânduri, stă-ntr-o rână, să cedeze, nu mai durează mult. Este de-o fineţe şi animaţie covârşitoare, chiar şi când priveşte-n gol. Unii ar zice că i se uită ochii în părţi diferite. Eu cred că e cel mai probabil doar unul dintre atuurile ei, deşi să lămurim că nu i se uită.

***

Dar, în principiu, să ne amintim şi de mama!

A fost ziua doamnei Jeg (nu, Gimel, nu e Pălărista, nu, Gimel, nu e Timeea, nu, Gimel, nu e “care pizda mă-sii mai era, pune-i-aş hanţa-n pârghie?”, nu, Biblel, nu Miha Vas). Şi pentru că mi-am dat toţi banii pe lucruri care-mi trebuie mie, în opoziţie cu lucruri care nu-i trebuie ei, i-am făcut cadou nişte băuturi alcoolice împotriva normelor europene, obţinute de tatăl meu, deci de casă şi două partide consecutive de sex, de data asta producţie proprie. Oricum, dacă era să convertim în valută, ieşea foarte scump.

La ce vreau să ajung prin această descriere mai mult inutilă decât nesolicitată e că toată aducerea asta în stare de ebrietate curgea mai bine spre ulteriorul futai nu prin sticlele implicite cât prin nişte lubrifiant. Fiindcă la inelul ăla cu vibraţii pe care l-am luat cu 30 şi ceva de lei de la benzinărie, Lavinia, mai are baterie. Numa’ zic. Că pentru clitorisul tău e conceput. În sfârşit!

M-am dus prima dată la Billa să văd dacă au lubrifiant, ca să-l iau pe bonuri, nu că n-aveam bani (neapărat, da’ şi aia), cât că am ambiţia să iau cele mai nealimentare produse pe bonuri, demonstrând-le prin exploatarea unor mici tehnicalităţi caracterul profund comestibil şi contextul firesc al ingerării lor. În cazul a ce vroiam eu, vă las să vă zburde imaginaţia.

Da’ n-aveau până la urmă tot la farmacie am eşuat. Unde pensionarii stau cuminţi şi bine organizaţi: pe un rând, pensionarii mai în vârstă, iar pe celălalt rând, ceilalţi pensionari mai în vârstă, ambele fiind rânduri expres spre moarte pe care ei nu se deplasează în faţă, ci au venit să aştepte. Cum e şi normal, fiindcă nu sunt siguri ce să-şi cumpere, fiindcă nimica nu i-ar salva.

Unde eram? A, la coadă. Lipseau doar cei care stăteau la întreţinere, care cu atât mai mult nu-nţeleg de ce şi-o mai plătesc. Serios, nu s-a gândit nimenea până acuma ca de pe la vreo 70 de ani încolo să nu mai achite NIMICA NICIUNDE? Eu nu mă pensionez, eu voi evolua în restanţier.

Iar când simt că mai am doar o lună, aprind aragazul pe toate ochiurile şi-n cuptor, dau drumul la fiecare lumină cu tot cu debara, cu cele mai puternice becuri pe care le găsesc, pornesc apa la toate robinetele, dau muzica tare la toate electronicele (în cazul calculatorului şi al televizorului cu intensitatea sporită la ecran) şi deschid geamurile, să pierd căldura de la caloriferele neaerisite puse pe maximum. Îmi extind cutia poştală, să se adune-n ea şi trag apa cum se umple bazinul, până-mi dau duhul, cu blueray-uri puse la download pe torrenţi.

Şi îmi vine rândul, zic, la tejghea, că-n farmacie eram. Lângă mine, o… cum să-i zic, probabil fosilă. Trasă-ntr-un ciorap lycra lărgit, mirosind a naftalină, cu care probabil se dăduse băbătia pe la axile. Comand lubrifiant, îi arăt de care cu erecţia care oricum era în întârziere acasă. Însă băbătia nu se grăbea, avea chef să rezonăm în probleme noastre care ne aduseseră-mpreaună.

Aşa că eu zic la farmacistă: Un lubrifiant de ăla.
Aproape moarta, întorcându-se folosindu-şi ultimul muşchi neatrofiat: Ne omoară bolile ăstea.
Eu, ştiind anatomie şi ştiind că pe ea o omoară că a respirat oxigen 100 de ani, care i-a oxidat celulele: Da, ne omoară. (Ştiind să nu contrazic un pensionar, dacă vreau să reduc la jumătate timpul irosit care mă va apropia de decesul cu care ei sunt atât de familiari.)
Ea, oarecum lezată că m-am asociat cu ea, clar în vigoare: Nu sunt pentru mine medicamentele, e pentru (nu-ştiu-cine, deşi am auzit “maică-mea” şi creierul mi-a respins informaţia, sper că s-a confundat pe sine cu fiică-sa). O iubesc.
Eu, contemplând: Nici astea nu-s pentru mine. Şi şi eu o iubesc. Dându-mi seama că, într-adevăr, eu cu doamna cu un animal ce părea viu peste chelie, altul mort şi înfăşurat să nu-i fie la gât şi tencuită să nu cadă de-p-olaltă până la urmă aveam ceva în comun.

***

Săptămâna trecută am fost la Zalău, unde am făcut o suprodoză de Mirmen şi mi-am amintit ce mă atrage mereu înapoi la ţâţa mamei mele, ca un magnet, doar că cu polii stricaţi, funcţionând prin cealaltă parte a Terrei decât trebuie, nevoindu-mă să fac înconjurul lumii îndepărtându-mă ca să ajung la ea: faptul că e nebună la cap. Cum am mai adus la cunoştinţă pe parcursul istoriei acestui blog, în vederea consemnării acestui fapt, în eventualitatea unui proces sau situaţia inevitabilă când asta va fi o problemă de natură legală.

De asemenea să se consemneze faptul că Mirmen încearcă să exercite presiune editorială asupra Jegului, ameninţându-mă voalat că nu-mi mai trimite de mâncare (Carcea), dacă mai scriu despre ea, sub pretextul că acum, mă-nţălegi, ea este profesoară la un liceu din Zalău şi or să citească elevii.

În primul rând, n-o să citească nici un elev de la acel liceu, în general, cât e ea profesoară acolo.

Apoi – de ce să nu citească? Te fac de râs? EU PE TINE? Hai s-o luăm cronologic:

Primăvară, 1994 – doamna învăţătoare Avram Maria venea în vizită la noi, fiindcă tu încurajai vizitele la noi ale doamnei învăţătoare, fiindcă era prietenă cu ea, monstrul lăuntric al copilăriei mele; am stat ascuns 7 ore în remorca maşinii Aro a lui Lixăndroiu, cât tu erai la serviciu, ca să o pândesc când vine şi să nu fiu acasă să-i răspund la uşă, după care m-am repezit să mănânc işlerele doar pentru ca scârba să apară senină, la zecea noaptea!

Vară, 1996 – treceam pe clasa a V-a, când doamna învăţătoare Avram Maria, prietena ta bună, monstrul lăuntric al copilăriei mele, ne-a dat teme de vacanţă deşi urma să nu ne mai predea, deci n-avea cum le verifica, teme din care n-am făcut nici o literă, ca să mă întâlnesc cu ea la sfârşitul lui iulie şi să mă ameninţă că dacă nu mi le fac, trece pe la tine în vizită (vizite pe care tu le încurajai), ca să mă verifice, urmare a cărei spaime n-am mai ieşit din casă doar seara, sub adăpostul întunericului, până în 15 septembrie, deşi toţi copiii construiseră un fort de cărămidă în curtea muzeului unde se băteau cu castane şi bucăţi de ţiglă ascuţite, cum trebuie să facă oricine la vârsta aia!

Nu ţi-e ruşine obrazului? Care-mi zici mie să nu mai “liorcăi” cola şi să mănânc “căcăţişuri”, iar tu mănânci papricaş de pui într-o farfurioară pentru ceaşca de cafea, că tu ţii cură şi mănânci doar porţii mici, când nu conştientizezi că 62 de porţii mici îs cam nouă porţii imense? Şi care ai venit ca ghid cu clasa mea în toate taberele şcolare unde nu m-am putut beţivi cu Bîrjac, care dădea de băut la toţi elevii, în afară de mine, că erai tu acolo? Tu, care ai avut două mâţe – feţele – “birmaneze” turbate, corceli abjecte la care am făcut alergie degenerată în astm bronşic, fiindcă tu susţineai că nu mă şterg bine la duş şi de aia-s mereu “răcit”, cinci ani de zile?

***

În interpretarea don’şoarei Najmah Salam.

Ş-acuma fiecare cuminte, la el la scară, să se vadă, dacă n-a văzut, “Man On The Moon“.

Mamă-mea are o obsesie patologică nediagnosticată cu aloe vera. Zic nediagnosticată, fiindcă psihiatria are şi ea limitările sale bugetare şi poate alte priorităţi.

În tot acest răstimp, când mamă-mea încearcă se se poziţioneze pe o nişă neexploatată între nebunele din bloc (fiind acum la egalitate cu bunica Raisei, de la etajul 1), tată-meu e tot mai îngrijorat de faptul că mâţele de prin curte încep să fie hrănite de către Mirmen cu SOMON, în opoziţie cu parizer şi pulpe de pui, ca până acum şi în opoziţie cu a fi hrănit tată-meu însuşi.

Aşa… şi fixul ei, zic, e aloe vera. Fiecare avem câte-o pasiune vinovată. Gimel să înjure pe oricine la comentarii. Biblel să tot vină pe Jeg să anunţe că el nu mai vine pe Jeg. Hudrel îl are pe Boc. Camelia Imbuzan îl are pe Barack Obama, cu care a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naştere cu Barack Obama. Eu să mă înşele prietenele cu foştii lor prieteni.

Însă mamă-mea e victima neajutorată a publicităţii, dacă este menţionată aloe vera. S-a început cu balsamul de rufe, deşi aloe vera n-are neapărat o particularitate olfactivă plăcută sau vreo aromă perceptibilă. Apoi, pe baza altor calităţi pe care nu le are aloe vera şi au trebuit inventate, s-a continuat cu cremă de aloe vera, cu care trebuia să ne dăm după ce veneam de la ştrand când eram mici, având spontant probleme cu pielea, în viziunea mamă-mii, care probabil de aia ne şi trimitea la cupercăraia aia insalubră.

Grija asta în contextul în care, ca o paranteză, îl îmbuiba “cum dădea zăpada” pe Moafle cu granule de calciu şi magneziu, că “părea cam străveziu”, până l-a dus la medic de străveziu, deoarece fireşte că făcuse supradozaj de calciu şi magneziu.

La un moment dat, creştea o aloe vera!!! Cu seva căreia ne dădea pe tăieturi, că “are un puternic efect terapeutic”, desigur. Sunt aproape convins, privind acum retrospectiv, că ne lăsa nesupravegheaţi intenţionat, ca să aibă ocazia să ne dezinfecteze cu aloe vera ei preţioasă. Pentru că, practic, ne agăţam prin casă de un cactus!

Orişicum, mamă-mea crede orice din comerţ, dacă-i cu aloe vera. Recent, a venit acasă cu un bax de şerveţele, să mă şterg urgent cu toate la nas… că cică-s antialergice. Adică, în contextul în care fiă-su lucrează în advertising, ea a stat şi a ascultat cum o fâţă de aia, de-i dăm noi 20 de lei pă zi, să împartă cubuleţe de salam şi păhărele de maioneză, o convinge de ce să procure şerveţele antialergice. Cre’că o cunoştea de pe la colegi şi i-a zis că-s cu aloe vera, că altfel nu-mi explic.

Formula AS a rămas de mult în urmă. Mamă-mea a evoluat hipstăreşte de la tinctură de propolis şi bitter suedez. A intrat recent pe piaţa din Zalău sucul ăla. Care? Ăla cu aloe vera. Un fel de zamă cu nişte mormoloci (fătaţi de aloe vera, cel mai sigur) plutind în el, având proprietatea miraculoasă de a-ţi rămâne-ntre măsele. Curând mâţele din curtea din spatele blocului vor avea boluri cu aloe vera la discreţie.

Probabil mamă-mea va fi tratată cândva. Probabil cu aloe vera.

***

Am gândit o soluţie pentru vindecarea bucureştenilor de apatia asta a lor specifică, asta care-i face zilnic să bucureştenească robotizaţi, de nu-ncăpem de ei pe stradă, în drum spre a ne face noi treaba ardelenească pentru care am venit.

Am cumulat pârghiile acestei soluţii sub egida unitară a unui eveniment în mai multe ediţii neanunţate pe parcursul anului, intitulate Zilele Uşilor Deschise Pe Partea Opusă A Peronului La Care Tocmai Am Sosit. Lăsând astfel o selecţie oarecumva ajutată să-şi urmeze cursul natural în deversarea balastului uman. Sigur, o să pierdem în acest proces şi câţiva tweeterişti mai concentraţi. Însă erau concentraţi să se urmărească între ei, deci nici o pagubă. Iar clasa muncitore care oricum moţăie până la capăt de linie n-o să fie afectată.

Din motive de eficienţă, trebuie să evităm suprapunerea cu campionatele de să vedem câţi pensionari mai încap urlând că este loc în fiecare autobuz, după ce acesta s-a umplut până la refuz, ca apoi să călătorească doar până la prima staţie, până unde fie au greşit direcţia ori n-au nimica de făcut de la început, în afară să se întoarcă cu alt mijloc de transport supraplin.

***

La mine-n bloc vine unu’ la una s-o fută din clipita în care i s-a deschis uşa. Cred că operează liftul cu pula sculată, în timp ce se dezbracă urcând. Cre’că stă uşă-n uşă fata, pentru că înaintea fiecărei sesiune există scoasă-n faţa uşii o pungă de Billa cu gunoi care dispare ulterior. Nu ştiu dacă ascunde ceva feromoni, de-i transmit ăluia că asta nu-i pă ciclu sau l-a dresat să facă şi el ceva util, cât tot pleacă. Ştiu că urmează, deoarece îi ţârâie interfonul preţ de o câteva sutimi de secundă. Aia nu cred că stă neapărat cu degetul pe buton, fiindcă se aud tropăituri. Ori se deplasează foarte exaltată, ori ţopăie de încântare. Cert e că e foarte promptă în a-l lăsa în incintă, aproape la fel de promt pe cât e el când ajunge sus. Fiindcă nu se aude bine uşa de la lift deschizându-se, că începe să troncăne în peretele meu ceva ce pot defini doar drept un scăunel pe care par să aibă ei plăcerea să şi-o dea animalic. Cât scade randamentul, ea suplineşte fonic cu nişte behăieli, cert e că trebuie să fie tare zgomot, probabil ca să se convingă ce bine e, în condiţiile în care domnul o fi având probleme erectile şi nu durează mult, motiv pentru care şi atâta grabă.

[Mai recapitulaţi din Registrul Diverse!]

În sfârşit, m-a chemat Sebi (apropo felicitări, ai apărut la Portorož în poze pe lângă toată lumea importantă) la o adunare de astfel de publicitari, cu care o să mă concentrez teribil să nu mă contopesc, alături de cealaltă mare ambiţie a mea în Bucureşti, aceea de de mă forţa a vorbi molcom şi apăsat, să nu cumva să prind accentul ăsta nefericit de p-aci.

Publicitatea de la Bucureşti este diferită palpabil de publicitatea de provincie, cunoscută şi drept publicitatea de la Cluj, cunoscută şi drept Vitrina Advertising, prin faptul că aceasta din Capitală se chinuieşte tot atât de mult cu aceleaşi mizerii de doi lei, încercând să scoată ceva frumos, printre inepţiile clienţilor, imbecilitatea consumatorului şi incompetenţa colegilor, însă la Bucureşti le mai rămâne timp să organizeze evenimente la care să vină oameni de la celălalte agenţii, ca să vadă ce workspace de impresionat internii naivi şi-au asamblat ei, integral de la Ikea.

Ca să deşirăm bucla ipocriziei începândă şi sfârşindă cu capul în propriile buci, o agenţie bună are, cu noroc, 20-30% oameni talentaţi – n-am zis creativi, că-s mai multe rotiţe acolo, iar restul este balast sau în cel mai bun caz oameni calzi şi umezi, plini de bune intenţii demne de-o pasiune mai potrivită.

În esenţă, ansamblul publicităţii de Bucureşti este format din nişte lăbari cu fiţe.

Încerc să evit preconcepţii ardeleneşti: şi noi suntem lăbari, la ţară. Dar fără fiţe.

Bun, şi aceste evenimente despre care vă vorbesc încep cu “Noaptea…”, fiindcă atunci, seara, ajunşi singuri acasă, simt advertiserii nevoia să-şi demonstreze ei înşişi ceva vital, dar s-a-nchis la Cărtureşti. Astfel avem: noaptea agenţiilor, noaptea încă câtorva agenţii, noaptea zilelor porţilor ş.a.

Dacă workspace-urile sunt pe modelul Google în ‘98, ăstea, happening-urile, sunt pe modelul noaptea albă a reducerilor la mall. Ne bulucim să nu ne-alegem cu nimica sau maximum cu acelaşi rahat, într-o altă lumină.

Şi amicul Sebastian de la McCann m-a dus la Friends Advertising. Când am intrat, să mă cac pe mine: cum cobori din lift, intri direct în orezărie, mai-mai să-mi scriu scrisoarea de intenţie pe hârtia lor de la budă.

N-am nimica cu agenţia, lăsaţi drama. Înţeleg în acord cu mine că mi-i iau pe mai toţi în cap şi îmi va fi complicat să mă doară-n pulă la următorul eveniment când s-or strânge-n jurul meu vreo trei ţăţici isterice, ca să le despart fraza-n propoziţii şi când şi-or freca unii bărbia sprijinindu-se-n cealaltă palmă cu cotul, cât le explic “la cine exact mă refeream şi ce-mi dă, frate, mie dreptul”, dar 70-80% dintre ei sunt trişti rău tare (să ne amintim procentajul de mai sus, ca o amară consolare).

Nu-i evaluez profesional. Mă refer exclusiv la calitatea lor umană, care sper că-i mai de rău. De menţionat că, la faţa locului fiind prezent un amalgam de vinituri intrate la liber, aşa ca mine şi Sebastian, se poate să se fi diluat şi cu alţii, de pe alte plantaţii. Ceea ce nu vine decât să-mi susţină ipoteza: câh!

Bun, întâmplării îi zicea “Ciorne”. Drafts sau cu ceva 2.0 e deja prea mainstream, în sfârşit, se prezentau acolo notiţele unor proiecte faine, da’ nu numai, dezvoltate în ţară. De-alde DoR, Atelierul mecanic şi hipstereli de ăstea, specifice.

Evident, cum Sebastian este recurentul copywriter de ghost-uri (nu că io-s mai breaz, să fiu clar – îl iubesc ca pe ochii din cap, mai ales pentru ochii lui din capul propriu, cu care mă priveşte cu atât mai blajin de când a căzut în el, dându-se cu bicicleta), s-a gândit că e ocazia ideală să mai pitchuiască nişte idei. Fiindcă, normal, el a înţeles că Ciorne înseamnă necontractate. Iar pentru festivaluri e loc şi de freelancing, că mai încap trofee pe etajeră lângă primul lui granpri la portoroj şi restul ălora din Happy Meal şi de la Kinder. Să nu se sparie angajatorul. O să fiu curând limpede că nu e nici un pericol…

Cum ne învârteam noi p-acolo, crezând eu că m-a scos amicul meu în societate, să-mi arate şi mie ce-i aia, dăm de Trancă (cred).

Şi de nu mi ţi le scoate Seba pe astea:

O solpiperniţă.

Deci mă târâse până acolo, de fapt, ca să-şi dezvolte cariera! CU ACEASTA DE MAI SUS!

Cum majoritatea lucrurilor creative s-au mai făcut, normal că nu e originală propunerea lui, fiind furată de la tată-so. Dar, mna, dacă se vinde, l-o trece la echipă.

Mna, Trancă şi acoliţii (el şi triştii, practic), nu ştiau că ceaiul lor dansant a fost înţeles pe dos şi că Seba a trecut pe lângă exponate, fără să se uite, în efortul lui de a intra şi pe geam, cu prototipul. De aia nu înţelegeau ce Cristos Sfânt e cu solpiperniţa lui tată-so lui Seba, a cărui întreagă poveste lacrimogenă din pruncie (deci a venit cu misiune, viziune, valori de acasă) a fost povestită cursiv, în detaliu.

Nu ştiu dacă am zis, dar cred că acum e momentul potrivit: Seba are ca background profesional postul de controlor de bilete la Ratuc, Cluj-Napoca. Poate voi v-aţi mai lămurit. Că Trancă şi triştii erau la fel de confuji.

Se auzeau greierii. Ca să se mai risipească inoportunitatea situaţiei, au încercat ei, aşa – şi ca să demonstrez şi eu la ce mă refer cu tot acest articol şi ce greţucă îmi este: BĂ, s-au băgat ăia… deci, reţineţi, pornind de la solpiperniţa cretină şi nelalocul dânsei, a lui tată-so lui Seba, născut în Sîngeorz Băi, băi, deci mă-nţelegeţi? – într-o discuţie filozofică de aia, de asemenea proporţii, potrivind-o pe solpiperniţă în context, schimbându-l pentru ea, că au şi expus-o, contrazicându-l pe Seba, acesta din urmă readaptându-şi întreg conceptul la contrazicerile lor… încât Dumnezeu părea mic.

Prin spărturile din ziarele lipite peste geamuri, vedeam ceea ce eram convins că e o încercare de a muşamaliza, faţă de mine personal, evidentul: câteva zeci de zălăuance, îmbrăcate salubru, de parcă făceau ceva mai important, roboteau să-ndese ouţe dintr-alea şi să le trimită la fabrică, unde să fie trase în ciocolată şi-mpachetate. În ciuda investigaţiilor extensive, n-am izbutit să găsesc şi această parte din procesul de fabricare, cu intenţia de a localiza totodată şi robinetele din care curge ciocolata brută şi să-mi casc gura sub vreunul. Însă partea cu capsulele umplute cu surprize nu a scăpat ochiului meu ager şi-n fiecare zi când treceam pe acolo, în drum spre tot felul de alte dezvăluiri şi demascări care mă preocupau de obicei, inspectam prin găurici evoluţia operaţiunii, raportând cu conştinciozitate pe la părinţi şi pe la cine se mai prefăcea că este interesat.

Până când, invariabil, tatăl Carcea o fi dat vreun telefon la informaţii, a găsit cine administrează văgăuna (probabil cineva din Hida, desigur) şi s-a dus, de ziua mea, şi a cumpărat vreo patruzeci, cincizeci şi ceva de din alea, aşa, cum s-or fi dând, la kil. Pe care le-am găsit într-un oală, când m-am trezit. Puţine standarde şi criterii aveam eu, ca să fac nazuri la faptul că nu erau gata, că le luase de pe bandă, la jumătate,înainte să ajungă-n forma lor finală. Aşa că mi le-am turnat toate-n tricou şi m-am retras hăhăind prosteşte cu Moafle-n cameră, să le desfacem una-două pe fiecare şi să ni le băgăm în nas după ce ne plictisim de ele.

Când – stupoare! Erau mai tăte la fel. Două ore ne-am rupt degetele, desfăcând ouţ după ouţ, fiecare nou ouţ crăpat fiind întâmpinat cu o interjecţie de dezamăgire similară fonetic cu sunetul de ouţ crăpându-se.

Că doară când şi le-o fi deversat taică-miu în vreo pungă nemarcată, din vreo tavă nesupravegheată, intrând pe pile în unitate, să nu vadă şefa de tură, nu şi-o-nchipuit că nu ar fi amestecate omogen, să nu se nimerească laolaltă dubluri, carecumva, ele fiind altfel produse-n serie. Nu. Deci erau mai tăte la fel, mai puţin vreo 5, care difereau de ălealaltă zeci, da’ erau făcute dintr-o singură bucată, deci nu se asamblau, care ştim fiecare că-i toată bucuria.

***

Fiindcă părinţii mei sunt la bază agenţi de turism – asta înainte ca Mirmen să s-apuce să distrugă adolescenţe predând geografie şi Carcea căsnicii, organizându-le mirilor nunta şi făcând din ea primul pas al divorţului – am avut ocazia să călătoresc foarte mult când eram mic.

Familia Groza a profitat, imediat după deschiderea graniţelor, de absolut toate destinaţiile turistice oferite de agenţia părinţilor mei, pe vremea când excursiile se făceau cu autocarul şi trebuiau să se strângă două scări de bloc pentru a se justifica plecarea şi se stătea în vamă la turci câte 36 de ore-ncontinuu la coadă, la care se adăuga datul bagajelor jos între bariere şi cotrobăitul printre şniţele şi pălinci, dintre care se rămânea cu jumătate, după ce se serveau străjerii ambelor ţări dintr-însele, că nu le ajungea şpaga în mărci.

Un singur neajuns venea odată cu acest privilegiu de a vizita ţările mai calde: faptul că a le vizita era un privilegiu, în sensul că dacă mergeam, asta nu însemna să avem bani la noi ca să putem pune mâna pe ceva. Bomboanele din bazarul din Istambul, îngheţata de la Zoo din Berlin, Happy Meal-urile din templul McDonald’s din Budapesta, toate erau rezumate într-un salam de vară şi ardei, aduse din ţară, pe-o ştergură întinsă peste noptiera din hotel. All inclusive însemna să avem ocazia să furăm caseroluţe de ălea de unt sau dulceaţă sau lapte condensat, la 5 mg, la micul dejul şi să aducem şamponuţe gratis acasă. Toate aceste pofte de neatins au rămas în istoria familiei mele, îngrădite-n vorbele apăsătoare care le suguşau şi care m-au tăvălit prin realitate încă din tânără pruncie: “Darius. Noi avem bani?” Pentru că, într-adevăr, în excusie puteam să murim de ocluzie instestinală lângă buda cu taxă de intrare, da’ noi am venit să vedem, nu să cheltuim.

Alt aspect oarecâtva negativ al carierei părinţilor mei e că n-am fost în viaţa mea într-o tabără cu colegii, singur, să mă îmbăt şi eu ca tot elevul preşcolar, cu vodkă Polar luată pe banii de intrare la Grădina Botanică… fiindcă invariabil toate clasele din şcoală făceau excursii cu agenţia de turism alor mei, care erau, fireşte, ghizii de călătorie.

***

Iubiţi enoriaşi. Începând cu această clipită, domiciliez în oraşul Bucureşti, unde lucrez tot la Vitrina, pregătesc tot prosteli specifice Jegului şi iubesc tot fete care inevitabil or să mă înşele cu fostul lor prieten.

[Răsfoiţi şi Registul diverse!]

***

Serviţi şi acest filmuleţ pentru care ne-am întrebuinţat, la Vătraina, că a venit Hudrel de la AP că îi trăbă şi a zis că-i voie şi ni ce mândreţe!

***

Poftiţi un filmuleţ pe care l-am făurit cu participarea unei domnişorici agreabile, pentru precinii de la Becherovka România. Va rula pă la Peninsula | Felsziget 2011.

***

Da’ apropo de tratat cu oameni cu mintea între 3 şi 10 ani, luaţi de priviţi mai jos discuţie cu Cicel, care deduc că încearcă să  fie promoter de evenimente când o să fie mare, fiindcă nu conteneşte să mă spameze ori de câte ori prinde ocazia. Desigur, discuţa ajunge inevitabil la cum “lasă că ne-ntâlnim noi pă stradă”, din acelaşi aluat ca şi, dacă-i mai ţineţi minte, ăialalţi cu “te prind eu”, Robert Cristian Mureşan Lupaş şi Andrei Gubaş. Eu zic că se pot deja organiza într-o poteră, care să cutreiere birturile în căutarea mea.

Mereu distractiv…

Vă invit să-l căutaţi, să vă convingeţi că-ntr-adevăr îi de speriat. Dar fără împrietenit, că pă loc s-a şi sfârşit bucuria.

Bun, pentru că am găsit-o de ceva timp. Nu vă bucuraţi? Ba mai mult: nici măcar nu-i ea.

Exact, să tot fi trecut vreo câteva luni de când o domnişoară identică bate bodegile familiare mie, ocupându-se cu a semăna izbitor cu ea. Nu însăşi, ci cu aia, iniţiala. Am pândit-o o bună bucată de vreme, de după tot felul de băuturici, până când mi-am făcut curaj să mă duc (la ea şi la iubitu-so cu care tăt umblă şi se uită fix la mine şi n-o scapă un momenţel singură) să-i spun tot. Cu această ocazie am aflat şi că nu stă şi n-o stat nicicând pe strada Zambilei. A apreciat însă ce-am făcut pentru cine credeam că e ea, iar acum mi-a rămas să detest cu pasiune relaţia lor, deoarece în mod evident ălalalt îi incomparabil mai atrăgător decât mine, pe când ea nu prea pare să aibă nici cea mai mică intenţia de-a-l înşela cu mine atât de mult cât mă aşteptam. Asta în ciuda multiplelor căzneli ce le-am antamat în acest sens.

Totuşi, e halucinant de prietenoasă şi mă tot atinge caldă, îşi pune crenguţele ălea ale ei peste tot pe mine şi mă prosteşte tactil, că eu interpretez. La fel de misterios, ne avem de demult ca prieteni pe nomenclatorul digital, unde io nu ţin minte să o fi adăugat, aşa că nu se poate să fie decât rodul unei crunte alunecări etilice. O cheamă Raluca Stupar, mi s-ar potrivi, pe prinţişor nu-mai-ştiu-cum, dar cât poate să dureze?

***

Tatăl Carcea: Mă, da’ s-or făcut multe prune la ăştia-n sat.
Şofer: Făcuuut…
Carcea: Altundeva de ce nu s-or făcut atâtea, or îngheţat?
Şofer: ‘ngheţaaat…
Carcea: Tu mai ai pălincă?
Şofer: Nu p’e mai am. Cre’că doar de-o nuntă.
Carcea: Şi dup-aie?
Şofer: Dup-aie mai am… f’o douăzeci de litre numa’.
Carcea: Şi mai pui?
Şofer: Puuun. Da’ de pere.
Carcea: E! Da’ să pui NUMA’ mere, că dacă pui numa’ de mere, atunci iese bună.
Şofer: E, că numa’-numa’ de pere şi pun.
Carcea: Îi tare bună aia de mere, da’ dacă pui numa’ mere.
Şofer: E, că io numa’ aşa şi beu, numa’ de pere.

[ar mai fi câteva, pe OiMR]

***

ÎNSĂ! Aflaţi cu satisfacţie că drama va degenera în tragic, pentru că, în acest răstimp, necuratul mi-a adus-o-n cale pe cea mai proaspătă şi sperăm uşor mai veşnică decât până acum doamnă Jeg. Care-mi deviează în totalitate emoţiile de la ceastălaltă, iar când spun că mi le deviează, mă refer desigur la municipiul Bacău, reşedinţă de judeţ, fiindcă acolo catadicseşte Lavinia Vorotic să domicilieze, căreia de acum i ne vom adresa mereu doar plini de curtoazie, fiindcă am şi obţinut-o prin şiretlicurile-mi specifice, astfel încât îmi aparţine.

Imbecila asta minusculă intenţionează vădit să mă poarte peţind prin Moldova, nu i-ar crăpa obrazul de ruşine. Or este binecunoscut că mă-mbăt şi să mă trezesc (sau adorm, după caz), în fieşce sfârşit de săptămână, ba criţă pe vreo variantă rutieră ieşindă din oraş, trăgând de maşini să mă ducă la diverse bambine, ba mahmur pe vreo cursă matinală, care amestecă Jägeru’-n mine  până prin cine-mai-ştie ce localitate dintr-o regiune defavorizată.

Oricum, aşa pare să-nceapă micul nostru aranjament, dat fiind că, invariabil, week-end-ul trecut, proaspăt murat în digestiv, aburcam sughiţând Carpaţii, nu foarte departe de crăpatu’ zorilor.

Stimata nestemată este-ntr-adevăr inestimabilă, considerând că acceptă romantismele mele de obicei petrecându-se în arealul restrâns care cuprinde cea mai apropiată piţerie de cea mai ieftină pensiune de pe cea mai centură zonă din cea mai comodă haltă de prin jurul oraşului dânsei. Din asta decurge şi că ne aşteaptă o tradiţie îndelugată a tăvălitului avantajos bugetat, între o emisiune botanică de pe TVR2 şi-un cocktail minimalist de Unirea şi Cola. Ne-nţelegem nemaiîntâlnit. Iar când pleacă şaormistu’ part-time de la restaurantul cu specific italienesc mai sus amintit sau nu găsim altceva mai spălat deschis, fata şi cu mine găsim dimpreună un acord, acela că birtul gării este la fel de mulţumitor. Sunt fericit.

Ca aspecte ale specificaţiilor tehnice, antipatica viezuroaică este măruntă şi manevrabilă, precum ştiţi prea bine că-mi convine mie, ambalată-ntr-o pudibonderie de-o falsitate flagrantă, frizând obrăznicia. Citeşte tăte căcaturile ălea de-i plac lui Marius Iulian, cu Bukovski şi ceilalţi beţivani, ascultă muzică de-aceea complicată, de-o validează Sepucele ăl’ mai vechi de pă Jeg, de l-aţi pierdut din vedere şi se uită cu nesaţ la tăte inepţiile care i-ar plăcea lui Moafle, probabil făcute de frate-so lui Bjork cu un webcam şi celălalte ţigăneli abstracte sau animaţii ruseşti şi căcat. Şi, fireşte, face din mine un tălâmb necontrolat, fiindcă nu-i rezist, încât revin sfărmat la terapie cu biata Camelia Imbuzan, care şi-a verificat în horoscop dacă-i compatibilă după data de naştere cu Barack Obama.

Jubilaţi, că-mi urmeză prelungă jele şi suferinţă.

***

[Pentru alte neclarităţi, consultaţi Registrul Diverse!]