Tura trecută am redactat o compunere de straşnic meşteşug, cum de mult n-am mai reuşit şi de care sunt foarte mândru şi care a strâns până la primele ore ale dimineţii publicării sale reacţii adverse din partea fiecărei persoane în parte menţionată în el, cu o virulenţă de care rar îmi mai este dat să mă încânt. Aceasta şi este, până la urmă, ceea ce numesc eu un real succes: să stârnesc zâzanie şi mizerie, scăldate-n ură.

Ca majoritatea lucrurilor ce mă îmbucură, articolul precedent mi-a fost interzis prin somaţie pe propriul meu Internet, de către persoane care aveau autoritatea atât emoţională, cât şi tehnologică de a mă opri în elanul meu creativ, de a mă reduce la fetusul fără de demnitate în care vor să mă limiteze şi de a mă priva de libertatea ce mă deosebeşte de ele, animalele ce latră şi behăie la mine ca nişte turbate apucate, pentru fieşce cuvinţel îl scot, scris sau vorbit.

Dintr-un noroc nemeritat de toţi cei implicaţi în afară de mine în scrierea cu pricina ucisă în faşă, una dintre persoanele despre care vă vorbesc este vipera veninoasă cu statut actual de gagică, care, printr-o politică consecventă a tăcerii şi şantaj sentimental, m-a determinat – eu zic voit şi nu incidental – să recurg la gestul prăpăstios şi fără precedent de a şterge editorialul fatidic în care îmi împărtăşeam trăirile, clipită în care timpul a început să se scurgă cu încetinitorul şi practic am murit pe dinăuntru.

A doua persoană este şacalul de Radu Ceucă, stăpânul parolelor şi a tot ce e cod pe Jeg şi prin împrejurimi, care clocea fierbând imediat ce-a citit mârşăvia ce-o semnasem, chitit să-mi facă rău mie şi lui blog.

Desigur că am aflat ulterior că puteam să renunţ doar la anumite detalii, cum ar fi două nume (ale noii Doamne Jeg, respectiv a fostei doamne Ceucă), dar deja făcusem actul pripit de a stârpi întreaga lucrare. Ceea ce înseamnă că sufletul mi-a fost pe nedrept îmbrâncit, trântit pe jos şi călcat în copite. Iar acum sunt dezgolit şi firav.

De aceea, de acum am decis că eu voi scrie toate măgăriile ce mi se năzăresc, despre toţi, iar voi să-mi spuneţi care vă deranjează sau – mai eficient – să nu-mi spuneţi, să-mi dau seama singur, după care eu am să le şterg, bine? Şi să se ducă totul pe sfânta pulă, aşa vreţi? SCÂRBILOR!

Aşa mi-este dat mie să păţesc, doar deoarece sunt un spirit mare pentru cei din jur. Şi fiindcă accept sfidarea şi mă fac cârpa voastră de şters la râturi, după ce înfulecaţi din inima mea de aur. Dar bine. Fie.

Când problemele voastre sunt că vă “caută lumea pe Google”. Că astea-s argumentele ce mi-au fost aduse. Radu Ceucă nu vroia să apară fostă-sa cu numele pe la mine prin ogradă, că o caută lumea pe Google şi, ferească, să afle cineva că s-au despărţit pe Facebook, ca ţăranii. Pe aialantă – cum-o-cheamă – nu o deranjează că mă pupă pe gura spartă cu care scriu tăte spurcăciunile, da’ o irită maxim c-o caută doamna mă-sa pe Google şi află cu ce indivizi de caracter indoielnic “stă”, de parcă nu mă găsise deja femeia încă de dinainte să ştie biata fiică-sa că-i în fază de proiect relaţia noastră şi să apuce să-şi definească sentimentele. Cred că nici eu nu cunoscusem domnişoara, înainte să afle mama dânsei pe unde mă preumblu şi probabil doar de aia m-am preumblat pe unde m-am preumblat de-am dat de ea, fiindcă fusesem validat în prealabil. (Ca predestinat, i-a scăpat ochiului circumspect hăpt articolul compromiţător ce mi-a fost ulterior jefuit din braţe.)

Pe când a ajuns mititica să declare familiei noua idilă, părinţii ei ştiau cum mă cheamă, probabil se abonaseră la RSS şi îmi vizualizaseră toate filmele de pe Trilulilu şi de pe YouTube, deşi sunt aceleaşi, aveau dosar. Precum, dacă e să fim sinceri, a căutat-o şi maică-mea la rândul ei pe ea, aia mai măruntă. Nu mai bine se adăugau ele două, cucoanele, în liste?

Doamnă… că nu vă pot zice altfel: mie, cum le-am zis şi celorlalte mămi, îmi plac odraslele lor şi pastele cu sos alb. Deci alegeţi singură de care vă puteţi lipsi mai mult, fiindcă sunt convins că putem cădea la o înţelegere.

***

***

Iar acum s-o scăldăm un pic. Probabil toate problemele mi se trag de la faptul că nu înţeleg foarte bine percepţia generală despre cum trebuie să fie lucrurile. De pildă, am fost într-un birt şi vroiam să mă aşez, dar ca să ajung la şezut, trebuia să trec printre curul obstructiv al unei chelneriţe şi colţul unei mese.

Aşa că i-am expus binevoitor o situaţie: “Aş dori să nu trebuiască să te violez anal, încercând să intru la locul meu.”

Pauză: în primul rând, eu consider că am fost amabil, fiindcă, de-adevăratelea aş fi vrut să o violez anal ca să intru la locul meu; asta una şi a doua e că aici percepţia generală de care ziceam şi care mi-a fost explicată în nenumărate circumstanţe era să îi spun că o rog să se dea la o parte, ca să trec; însă, în cazul de faţă, în percepţia mea, decizia era fie să mă strecor şi să risc (a) să fiu eu violat anal de masă sau (b) să o violez pe ea inevitabil, cu constanta mea erecţie socială; fie să o tăvălesc prin crunta realitate.

La fel şi cum, când piranda aia din Zalău, cu poale, uşor retardată, care tot mergea pe Crasnei şi se pişa din picioare, mi-a arătat minju’ pe stradă deja a treia oară, am început să cred că mă vizează direct: adică era imperios necesar ca eu să înţeleg pe deplin conjunctura, ca şi chelneriţa.

***

***

Fiindcă eu recent disputam cu un co-băiat ipoteza șocantă că acest mecanism s-ar putea să nu fie totuși chiar cea mai la îndemână soluţie, clipită în care a intervenit o membră de-a voastră și s-a oripilat muierește de însăși concepţia aceasta – de a şede crăcit pe budă, într-o statică precară; care până mai de curând nouă ne-a părut chiar operativă.

E adevărat că acum reevaluăm paşii luaţi în adoptarea ei și că există eventualitatea să o îmbunătăţim, să o aducem la standarde de actualitate. Acceptăm și că poate fi defectuoasă din mai multe puncte de vedere, cum ar fi cele al cumpănii instabile și al tirului nu întotdeauna precis. Nu susținem că ar fi infailibilă. Însă există exercițiu și există determinare și ne uluiește că voi nici măcar nu ați imaginat așa ceva, măcar experimental!

Fetelor, voi n-ați fost, iar noi avem decența să nu vă ducem și, pe cât se poate, să vă ținem departe de ceea ce înseamnă veceul băieților. Deoarece însuși cuvântul “budă” are o origine, trăgându-se din franțuzescul “toiletter”, de pe vremea când încă era curat acolo. Însă, ca mai toate lucrurile în lume, sensul s-a pierdut de-a lungul vremii. Voi nu știți unde s-a ajuns și condițiile cu care sunt constrânşi să ne confruntăm. De aia le-am și separat pe camere. Ca să vă protejăm.

Dar n-am crezut că ne vom îndepărta într-atât. Oricare dintre noi ne așteptam și aveam convingerea că a pornit de la voi obiceiul cocoțatului și flexatului, fiindcă noi, recunoașteți, nu avem o problemă majoră cu a face de cele mai multe ori din picioare. Și nu tot timpul prin față. Și, nu o dată, din greșeală, pe noi.

Tot așteptaţi să se rostogolească asta într-o problematică filozofică mai profundă, însă nu: încetați să ne mai puneţi lucruri în cârcă. Și eu nu cred că fetele nu fac pârț. Noi ne beșim, e drept. DAR ȘI VOI FACEȚI MĂCAR PÂRȚ!

***

Deci acesta este bioritmul pe care vi l-am promis. Între timp mi-a fost explicat ce semnifică. Sunt curios dacă vreunul dintre voi este capabil să-l descifreze, deşi majoritatea abia vă descurcaţi cu descifrarea cerinţei.

Apropo, am câştigat pariul cu imbecilul care a zis că mă îngraş 10 kile după turul ţării, în maxim 6 luni. Cum se vede pe bioritm, am 66,2 kile îmbrăcat (cu zale, cum umblu eu de obicei).

Iar mie nu îmi plac ciupercile, deoarece sunt ca bătăturile fierte, iar parmezanul este bătături răzuite, paaa!

Artpi a zis, din proprie inițiativă, că el îmi face caricaturi pentru toate articolele, dacă i le dau din timp să le citească. Pe acest articol de mai jos i l-am dat. Două zile prea târziu mai încolo, mi-a dat înapoi ce-mi trebuia alaltăieri…

***

Există o datină, acum bine împământenită mai peste tot în ţară, dar de provenienţă zălăuană şi practicată prin părţile locului încă de dinainte să ştiţi voi ce-i aia dragostea parentală.

Este vorba despre – aţi ghicit – ritualul trimiterii de mâncăruri gătite, răcite şi împachetate, dintr-un judeţ într-altul, de la o generaţie la alta. Aceasta se întreprinde prin mijlocul de transport uzual al microbuzelor, care oferă acest serviciu de cărat lucruri, pe lângă cel destinat pasagerilor – de a fi spulberaţi de tren.

Cum se efectuează asta e că părinţii se deplasează la ieşirile din oraşe, în toate direcţiile, de regulă în vârful unor dealuri, de unde predau ştafeta gastronomică, menită odraslelor lihnite. Se încarcă în maşini, grămadă, se zdruncină până la destinaţie, unde beneficiarii îşi înfig râturile nerecunoscătoare în ele.

Cu o oareşcare mândrie, recunosc că familia noastră deţine titlul fruntaş în această deprindere, nimeni altcineva nefiind în stare să înfunde, într-un singur pachet, un număr atât de mare de feluri, într-o cantitate atât de voluminoasă. Părinţii mei sunt maeştri necontestaţi atât la proba de femei, cât şi de bărbaţi, indiferent de categorie – pungă de plastic, plasă de rafie, sacoşă sau geantă cu fermoar.

Vă spun doar atât: cu o ocazie, taică-meu a reţinut din centru (prin telefon, fiindcă are la dispoziţie contactele şoferilor întregii flote) un microbuz întreg cu tot cu călători, din pricină că uitase supa, pe care a şi ataşat-o cu pricepere de restul alimentelor, deşi se afla într-o găleată smântână la 1 litru şi nu mai avea loc s-o îndese. Era „cu cărniţă de viţel şi trebuia mâncată în aceeaşi zi”.

Dacă se întâmplă ca tatăl meu şi mama mea să se cearte, ei trimit pachete separate, la câteva minute distanţă, cu maşini diferite, deşi nu reuşesc să se depăşească unul pe altul în dimensiuni (dar pe oricine altcineva). Ultima dată când s-a întâmplat asta, tatăl meu vroia să pună vasul cu lasagna într-un coş de răchită, ca să varieze la aspectul creativitate, însă maică-mea n-a putut tolera o asemenea ofensă, astfel încât a trimis pachetul său (adică acela conţinând materialele ce i se atribuiau ei), cu un alt microbuz, pe care eu l-am aşteptat la intrarea în Cluj de la gară alte 45 de minute, după ce ajunsese deja lasagna în coşul de răchită al tatălui.

Măiestria părinţilor mei este binecunoscută în oraş, ei fiind probabil primii părinţi care au dezvoltat strategia unui fel de mâncare caldă perfect sincronizat caracteristicelor atmosferice din microbuz în intervalul orar al trimiterii, astfel încât în momentul despachetării sale la destinaţie să fie bun de consumat imediat, fără reîncălzire.

De când le-a cam venit şi lor vremea înscrierii pe lista de dosare a unui azil, s-au perfecţionat, fiind capabili să asigure prin două pachete săptămânale aprovizionarea unei nunţi mari sau a unei nunţi mai restrânse şi a unui botez. Cât trimit ei este imposibil de consumat din punct de vedere digestiv uman, de către un grup numeros şi înfometat, inclusiv dacă am presupune că termenul de valabilitate al produselor s-ar putea extinde cu 5 zile, iar persoanele ar aduce invitaţi.

Componenţa unui pachet este iniţial plănuită pentru a fi echivalată cu necesităţile beneficiariarilor, eu şi Mofle, după care se execută modificări, de cele mai multe ori cerându-se de către noi diminuări majore cantitativ. După ce e apobată masa totală, părinţii o triplează şi este trimisă cu instrucţiuni de primire şi transport, după care suntem asistaţi telefonic în timpul despachetării şi înmagazinării.

Urmează o pauză succintă, după care ni se cere feedback-ul cu privire la fiecare element luat separat. Pentru că noi nu apucăm în acest interval nici să ne spălăm măcar pe mâini, avem un program computerizat în care introducem meniul odată cu evidenţierea lui în urma recepţiei, program care generează răspunsuri favorabile sau laude cu privire la toate tipurile de mâncare introduse până acum în baza de date, cu note personalizate pe specificul părintelui respectiv, în funcţie de care a produs alimentul şi cam ce i-ar plăcea să audă despre el.

***

Şi mi-am trimis, deci, în service, macu’, să-i facă o cârpeală, pentru ca ulterior să i-l pot vinde lu’ fraiera de Camelia Imbuzan, ca să-mi iau un calculator normal înapoi, că nu mai supooort, îîîrgh, să moarăăă!

***

De ce vă povestesc toate acestea? Fără motiv. Ceea ce ne aduce la şoferul de taximetru cu care m-am deplasat recent pentru a aduce ultimul pachet de agest gen, de lângă gară.

Stăteam să îl aştept eu pe taximetrist acolo unde l-am chemat, când, de după colţ apar două maşini în paralel, în mare viteză, dovedindu-se reciproc: una roşie, una taxiul.

Când ajunge la 10 metri de mine, taximetristul accelerează turbo, se bagă precum ultimul dobitoc în faţa celuilalt, după care frânează brutal fix în faţa mea, cu celălalt împleticindu-se în spatele lui. Eu deschid portiera, el râde dinăuntru ca un descreierat, de parcă eu ar trebui să fiu profund impresionat de felul său unic de a şofa.

Intru, primul lucru îmi pun centura, la care el îmi spune invariabil: “Nu tre’ să îţi pui centura…”. Mi-o zice aproape jignit. Eu întreb firesc, evitând cu delicateţe discuţia despre cum el îi cel mai bun şofer din lume: “Da’ dacă se bagă altu’ în noi?”…

“Da’ doară nu-i bolund!”, răspunde el prompt şi continuă hlizeala cu care m-a întâmpinat.

Apuc să-i zic unde vreau să merg, înainte să-nceapă să-mi povestească cum i-au tăiat şi lui calea două fete cândva şi i-au arătat, culmea, muie, cu degetele, tocmai când el trăgea maşina în stand, “ştii cum zâc?”, mă coteşte el… Însă, cu viteza de reacţie care îl caracterizează pe orice taximetrist, darămite pe el şi, în general cu viteză, s-a luat după dumnealor şi le-o şi prins până la stop, crezi că nu le-o prins? Ba normal că le-o prins.

Şi ele ce-or făcut, ce-or făcut, sunt convins că vă întrebaţi la fel ca mine. Şi-or tras tăte geamurile sus, da’ taximetristul, cu inspiraţie, fleoşc!, le-a tras un “scopit” peste parbriz, ca să, citez, “îşi dea seama că-s nesimţite”. Că nu?! Mă coteşte.

Şi ajungem noi aşa, cu ajutorul divin, în gară, să luăm pachetul, adică la jumătate, considerând că se prognoza un lung drum de întoarcere. Moment în care, din microbuz, se dau jos diverse – cum să le zic? – zălăuance. Aşa, cam dintr-ălea de pă microbuz, ca să vă faceţi o imagine. Nişte microbusiste de Zalău. Cu pleşile, cu eşărfile pe gâtuţ, cu cipilicile tricotate, cu cijmile albe de piele. Dintr-ălea, cu hainele lor bune, de mers la Cluj. Şoferul, însă, nedisturbat, îşi scaldă ochii între ele şi-mi zice cu invidie: “Ej, mă, da’ ce p’ese vă aduce ăsta de la Zalău. Uită, ce p’ese!”, plescăie el, cotindu-mă. Io mă uite la p’ese, mă uit la taximetrist. Mă mai uit la p’ese.

Monologul taximetristului mă întrerupe şi le salvează pe p’ese de la ce urma să îmi imaginez făcându-le, iar pe mine de la ce vroia el să-şi imagineze făcându-le: „Acuma-i valantaiu’ ăsta, nu? (Cu cotul.) Că tătătăt văd numa’ flori păstă tăt! La ce le tre’ atâtea flori, nu le-a durea burta de la atâtea flori?”

Încep să simt că nu mă comport destul de şogoreşte cu el şi-ncerc să mă integrez, da’ nu-i necesar să îl încurajez, că el continuă de capu’ lui: „Io am un băiat de paişpe ani ş-o fetiţă de trei… da’ n-am încredere-n ea! Crezi că am încredere-n femei? (Caută confirmare prin cotire.) La ce le trebuie flori, la tăte pun botu’! De botaniste. Ia, la piţeria asta am învăţat io să mânc cu furculiţa şi lingura.”

Ajungem, mă dau jos din maşină, mă sună taică-miu că am luat pachetul greşit (fusese informat). Cântăresc oportunităţile de a păstra pachetul greşit şi a mă întoarce cu taximetristul în gară.

***

Taximetrista pocăită parcurgea – şi sper că încă mai parcurge şi azi – fără abatere şi cu regularitate, traseul bine stabilit al autobuzelor nr. 6 şi nr. 22, din Brădet până în Dumbrava Nord, precum şi retur. Pe ruta aceasta şi atât mergea ea necontenit, da’ cu taxiul şi sper că mai merge încă şi azi.

În această maşină se urcau – şi sper că încă se mai urcă şi azi  – oameni normali, în staţie, firesc, precum într-un autobuz, doar că cu puţine locuri. Exista o sumă agreată, ultima dată era 7 mii de lei vechi de persoană, indiferent cât mergeai. Dacă n-aveai bani ficşi, nu era musai să-i dai, că nici taximetrista nu-i ca-cum-virgulă îţi dădea bon sau bilet sau ceva. Şi era în stare să reţină şi era dispusă a face concesii, deci puteai plăti şi tura viitoare. Era însă necesar să-i spui în ce staţie să oprească, ca să cobori sau dacă vrei să cobori între staţii, era bine şi aşa. Sau dacă vroiai să urci între staţii…

În maşină erau patru locuri pentru pasageri, dar dacă eram numai trei urcaţi, aşteptam să mai vină cineva în staţie, să se completeze locul, că altfel nu ieşea cursa. Cel care se urca în spate, al treilea, avea responsabilitatea să întrebe, din portiera întredeschisă, oamenii din jur, dacă nu vor să fie al patrulea, dacă nu vin spre Dumbrava Nord sau spre Brădet, în funcţie de cum era orientată maşina. Când venea cineva, plecam. Nu venea nimeni – nu plecam sau te dădeai jos din maşină de pretenţios, că sunt şi alţii care vor să meargă.

Dacă eram cinci, atunci maşina avea cinci locuri de pasageri.

De cele mai multe ori, locul din dreapta era ocupat de-un frate sau de-o soră întru Domnul, cu care taximetrista pocăită vorbea codat, probabil despre alţi fraţi sau surori. Noi, nemântuiţii, eram segregaţi în spate, unde nu vorbeam nimic, decât dacă vroiam să coborâm.

Maşina roşie condusă de taximetrista pocăită era utilă şi avantajoasă, pentru că era mereu în staţie, în orice staţie sau cel mult tocmai trăgea în staţie imediat ce ajungeai, nu accelera înainte de staţie ca să te bată de parbrizul din faţă când pune frână în staţie, nu te stropea când erai în afara ei şi trecea pe lângă tine şi niciodată nu “se retrăgea la garaj” şi nici nu făcea “cursă specială”.

***

[există o persoană care chiar umblă pe unde se găseşte aşa ceva, iar această persoană se cheamă Alexandra Ardelean]

***

Bine, dragă, şi, deci, m-am dus la cinematograf, da? Eu, cu un prieten, cu o prietenă şi cu o prietenă, aşadar noi patru. Am intrat cu toţii în sală pe uşă, cum este raţional şi ne-am îndreptat civilizaţi să ne ocupăm locurile noastre, pentru care luasem bilet – aşa cum se face – de unde să ne uităm la film. Când însă dăm să stăm jos – pula – pe scaunele noastre stăteau: o fată, o fată, o piţipoancă, o vacă morbidă şi încă o prietenă dintre ale lor, caracteristic situată cam pe la mijloc între trăsăturile combinate ale celorlalte două.

Ne uităm perplecşi la noi. Ne uităm perplecşi la ele. Ele se uită perfect normal la noi. Pentru că părea că nu ne-nţelegem din priviri, am verbalizat, ca să fie clar:

- Staţi pe locurile noastre.
- Ştim, a venit răspunsul, previzibil.
- …, exclam eu mut.
- Că şi pe locurile noastre stă altcineva, se grăbeşte ea, crezând c-a fost la fel de clară cu mine cum am crezut eu c-am fost cu ea, când doar m-am uitat perplex la ea, omiţând s-o anunţ explicit că stă cu alealalte pe locurile noastre.
- Dar voi staţi pe locurile noastre, argumentez eu, printr-o logică recursivă.

În acest punct, primele două fete se ridică şi pleacă resemnate. Îmi dau seama că nu sunt din acelaşi grup. Se eliberează, deci, două locuri, până la piţipoancă. Noi suntem tot patru, aşa că înaintez în rând, unde, în lipsă înţelegerii credeam eu intrinseci a faptului că noi încă am dori să vedem filmul, tot de pe locurile noastre, reiau procedura deja exersată:

- Staţi pe locurile nostre.
- Da’ şi locurile noastre îs acolo sus. Da’-s ocupate.
- Atunci mergeţi şi ziceţi-le că-s locurile voastre, le învăţ eu pe propria piele.
- Da’ ce, să le zicem că să se ridice, numa’ aşa? mă învaţă ele pe propria piele.
- Păi cum îi asta problema mea?
- ŞI CE, DERANJĂM TOATĂ SALA?! mi se revoltă.

Corect. Nu se cade să deranjezi toată sala. Îţi alegi locurile bune şi deranjezi numai pe cei cărora le aparţin. Bun simţ elementar, nu nesimţire, ca propunerile mele. Încep să se stingă luminile, aşa că decid să nu mă ţigănesc cu boarfele ca la disco şi mă aşez lângă ele, aşteptând să-nceapă filmul sau să ne ridice şi pe noi cineva. Începe filmul.

Filmul se intitulează The Book of Eli. În primele secvenţe ale filmului, apare o pisică de rasă sfinx, care n-are păr, cam urâtă. Prin urmare, în primele secvenţe ale filmului, boarfele deja nu se mai pot abţine şi izbunesc: “Fai de pula me’, ui’ , tu, la asta, zâci că-i Carla, ăăăhăhăhăhă, ni că ce faţă are!”.

Carla, probabil vreo duşmancă de-a lor, semănând aparent cu pisica din film, a fost subiectul unor prelungi hăhăieli şi comparaţii amănunţite cu pisica, până când Denzel Washington a omorât pisica cu o săgeată, eveniment întâmpinat cu nestăvilite urale din partea publicului borfet, sărbătorind deschis că Denzel Washington practic tocmai o omorâse metaforic pe Carla însăşi. Mai încolo, când Denzel Washington a pus pisica la proţap (aşa-i scenariul), boarfele au conchis că, deşi este într-adevăr amuzant, nici măcar Carla nu merită să fie totuşi chiar mâncată, fie ea până şi Carla şi fie ea doar imaginar reprezentată de pisică.

Cam aici în timpul filmului am luat eu înţeleapta decizie de a nu face o criză de isterie, finalizată cu a face boarfele să iasă plângând, ci să încerc – dimpotrivă – să socializez cu specimenele, să mă arăt amuzat de comportamentul lor, părtaş, să le fiu tovarăş şi complice. Şi astfel să fiu parte din lumea lor şi să le văd cum trăiesc ele.

Ca să aveţi un cadru larg, filmul este despre cum personajul Eli duce o carte undeva, după ce lumea a suferit în urma unui eveniment cvasi-apocaliptic de război, care-a lăsat-o în ruine. Din indiciile filmului, care se cheamă cum se cheamă, respectiv că exemplarul cărţii ar fi ultimul existent, iar el ar fi unul important, se deduce cam din primele 2-3 minute că este vorba despre Biblie, care trebuie salvată de către Eli.

Mna, cam pe undeva bine după prima jumătate a filmului, piţipoanca exclamă, cu voce impunătoare, ca-n staţia de autobuz, oarecum mândră:

- Tu, pariu că-i Biblia?
- Ce îi Biblia? întreabă vaca, luată prin surprindere.
- Cartea, tu. Pă care o duce. Io pun pariu că îi Biblia.

Discuţia încărcată cu o doză de scepticism şi neîncredere se continuă în contradictoriu, la fel de turbulent, invitând parcă la dezbatere şi pe a treia boarfă. Până când piţipoancei îi sună, mai tare decât suna discuţia, telefonul. La care ea răspunde – atenţie: în şoaptă. Ca să nu deranjeze, probabil, parlamentările. Că doar fetele vorbeau peste film şi nu stabiliseră încă dacă îi Biblia. După ce-a vorbit cu Yuby, a cărui identitate se vedea limpede pe ecran, când a răspuns, pe lângă că a şi anunţat-o în plen, sălii, şi după ce i-a rezumat pe scurt lui Yuby unde se află şi de ce îi gălăgie, a-nchis şi a revenit în discuţie, cu o nouă dilemă, care-o trăznise probabil pe durata conversaţiei: “Tu, da’ de ce-i tăt ars peste tot? Ce s-o-ntâmplat cu lumea?”

Denzel Washington purcede per pedes mai departe prin pustie, încercând să ajungă la destinaţie, în timp ce vaca aglutinează cu repeziciune o găleată dintr-aia de vreo 5 litri volum de popcorn, nu înainte să-şi mai toarne din găleata piţipoancei căreia-i mai rămăsese, dezvoltând seria de nedumeriri.

Filmul se termină spre uşurarea boarfelor, Biblia ajunge la destinaţie, lumea e salvată. Boarfele se îndreaptă sfârşite spre ieşire. Eu insist să ne facem poze. Era totuşi o chestie înfiripată între noi toţi. Piţopoanca acceptă cu amabilitate. Însă vaca e vedetă şi se împotriveşte, preferând să se uite mai bine la nişte mâncare care se petrecea în spatele nostru.

De mult am început să îmi înmagazinez în mine toată energia pe care mi-o dedic acestui sentiment, să-mi omogenizez convulsiile de scârbă şi să mi le concentrez până îmi umplu cerul gurii, pentru că vreau să-mi cumulez întreaga emoţie într-un singur conglomerat de scuipat cultural, sfârcâit din străfundul sinusurilor, doldora de venin, care să îi otrăvească, odată expectorat, pe toţi cei care au călcat vreodată cu intenţie ori s-au împiedicat întâmplător în Cărtureşti. Iar ei să moară.

Şi eu, unul, am călcat în Cărtureşti vreodată, de unde şi eu, unul, am cumpărat ceva cândva şi, deci, şi eu, unul, vreau – sau, dacă nu vreau, trebuie neapărat – şi merit negreşit să mor, odată cu restul.

Îmi face plăcere să urăsc Cărtureştiul, atâta de mult îl urăsc.

Nu mă înţelegeţi greşit. Când spun că “mă fut în Cărtureşti”, nu fac sex în incinta librăriei. Nu la aia mă refer. Ci mă fut în Cărtureşti, adică – câh! – îmi repugnă. Şi nu am ceva personal cu sau împotriva întregii iniţiative.

Doar atât că vreau să moară, din fiecare Cărtureşti, fiecare angajat, tăiat pe cord deschis de jur împrejur cu hârtie de împachetat şi toţi clienţii lor, până la ultima artistă închipuită, arsă de gradul al III-lea pe interiorul traheei, cu ceaiul clocotit pe care îl soarbe când caută un Moleskine cu copertă roşie şi cu hârtie pentru acuarele, pe care vrea să deseneze noua ei colecţie de articole vestimentare neinspirate, care nu va apuca nicicând împlinirea unei realităţi şi până la ultimul creativ fictiv, sugrumat până îşi dă ultima suflare cu breteaua din plastic a noului său aparat foto vechi din plastic, producţie URSS, repus în vânzare ca să facă el poze vintage pe film expirat de 35 de milimetri de la Oser, pe care să le scaneze şi uploadeze pe photoblog, precum şi toţi cititorii care trec incidental, care să moară rostogolindu-se pe scările din fier forjat construite în spirală, care leagă două nivele din ale librăriei, şi secţionându-şi măduvile spinării.

Ok?

***

Când îmi vine uneori, în vreo clipă de întunecime a minţii, ideea să mă duc în Cărtureşti, aleg să mă duc mai bine la mine în baie şi să mă aşez pe vasul de toaletă, cu o bucată de hârtie igienică suspendată sub fund; acolo îmi încord sfincterul câteva minute încontinuu, chiar dacă nu îmi vine caca, până când reuşesc să forţez afară din el, umezită într-un firicel de sânge din vasele capilare sparte de la efort, o bobiţă mică de fecale, pe care o iau cu degetele înapoi din hârtia igienică şi mi-o bag în nas cât de adânc pot, trăgând puternic aer pe nări şi ţinând-o acolo până îmi revin. Şi astfel îmi trece să mă mai duc la Cărtureşti.

***

Mă exasperează, deci, până la ulcer, trei aspecte legate de Cărtureşti.

Primul aspect dintre cele trei aspecte legate de Cărtureşti care mă exasperează este candelabrul de la una dintre librăriile Cărtureşti din Capitală. Nu ştiu în care dintre ele se găseşte exact, dar am fost o dată acolo şi l-am văzut. Mi s-a părut o imbecilitate atunci şi mi se pare o imbecilitate şi acum, el fiind afişat şi într-o poză de pe fundalul contului de Twitter al librăriei, care, am observat cu jubilaţie patologică, mi-a dat follow ca proasta, fix în timp ce scriam primele rânduri din acest articol, ca un fel de satisfacţie predestinată.

Al doilea aspect dintre cele trei aspecte legate de Cărtureşti care mă exasperează este fata roşcată, uşor plinuţă şi prea puţin pistruiată pentru cât de grasă e, care lucrează în Cărtureştiul de la Cluj şi se îmbracă de parcă s-ar pregăti să moară şi chiar i-ar conveni cum îi stă, dată fiind perspectiva, şi care, deşi e din Zalău, răspunde complicat în limba engleză (?!) la cele mai simple întrebări puse pe româneşte:

- Îţi place să lucrezi aici?
- I wouldn’t give it up for the world!

- Aveţi CD-ul cu concertul tribut pentru Freddie Mercury din 1992?
- Let me just check on that!

- Pot să verific ceva pe net?
- Yeah, sure, go right ahead!

Şi recent au aganjat-o pe încă o ameţită, care nu mă suportă, de când am râs de ea acum câţiva ani în cafeneaua Flowers, care-i un fel de Cărtureşti fără “cărturii” şi pentru care trebuie să îmi împart principiile între a-mi băga bobiţe de fecale umezite în firicele de sânge în nas, mai bine decât să mă mai duc la Cărtureşti încă o dată şi a mă duce la Cărtureşti încă o dată doar ca s-o oblig şi să nu poată refuza să mă ajute cu tot felul de inepţii care nu se pot bate în casă, cum ar fi să-mi împacheteze lucruri prea mici pentru a fi tarifate şi care nici nu sunt cumpărate de acolo sau să caute pixuri de culori prea greu de găsit, la care ulterior să nu îmi placă nuanţa. Când am să mă plictisesc de asta, am să comand cel mai scump album cu tipărire selectivă şi copertă ştanţată pe care îl găsesc pe site şi pe care nu şi-l va permite nimeni, voi insista să fie adus, după care nu am să mă mai duc în veci să-l plătesc şi să-l ridic.

Iar al treilea aspect dintre cele trei aspecte legate de Cărtureşti care mă exasperează este Cărtureştiul în sine, fute-m-aş în el de Cărtureşti să mă fut.

Mă fut în albumele lor de colecţie cu supracopertă de protecţie conţinând 100 cele mai apreciate construcţii arhitectonice aranjate după oraşe, mă fut în şoriceii lor din material de sac de cânepă umpluţi cu lavandă, mă fut în scaunele lor cu scheletul din ţevi de cupru cositorite deolaltă, mă fut în măsuţele lor prea joase ca să stai la ele şi prea înalte să-ţi legi şireturile, mă fut în seturile lor decorate manual şi mereu complete de servire, mă fut în zahărul lor brun pe băţ, mă fut în perniţele lor pentru o singură bucă, dintre rafturi, mă fut în parchetul lor compus din cubuleţe de lemn nelipite între ele, mă fut în secţiunea lor pentru copiii superdotaţi ai prietenilor de familie ai clienţilor destul de fideli cât să ştie că acolo vor găsi cadourile perfecte pentru ei, mă fut în decoraţiunile lor de brad făcute din porţelan şi care nu au nici una intenţionat tematică de Crăciun, mă fut în DVD-urile lor originale care există fiecare doar într-un singur exemplar ce tocmai s-a dat, mă fut în formele lor diverse de hârtie eco impregnată cu seminţe din care creşte iarbă dacă torni apă, mă fut în toate posterele lor cu evenimente, pe care nu ezită să deseneze de fiecare dată, indiferent de temă, un roboţel-carte, un roboţel citind o carte, un roboţel care face cărţi sau o carte despre roboţei şi mă fut în toate citirile lor de cărţi anunţate pe Facebook şi la care merg, ascultând cărţi audio pe drum, toţi “roboţeii”, ca să citească şi li se citească şi mai multe cărţi, pe care ei să le discute ulterior între ei, în timp ce îşi mai caută unul altuia nişte cărţi, pe care să şi le dea cadou între ei.

Măcar să mai râdă şi gura cititorului Gimel, că la el m-am gândit pe tot parcursul distracţiei ce vi-o arăt, una dintre magistralele discuţii sesoziere pe care le port cu, de cele mai multe ori, diverşi reprezentanţi exponenţi comunităţii homo zălăuanis. Poftiţi într-o lume antrenantă a drogurilor (legale!) din judeţul Sălaj, a plătirii poliţelor, a primejdiilor de la tot pasul, interlopiei de cartier şi promisiunilor deşarte! Deci priviţi, ca să vedeţi ce se întâmplă pe Internet! (Puteţi s-o citiţi la culcare, episodar, pe toată durata săptămânii. Altfel, io fac articolu’ nou, o să, o să, jur, sunt foarte entuziast.)

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bai Darius

Tu nu bagi material?

Glad-Darius Groza-Bîja

Undie?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

In club

Acasa

Unde vrei tu

Te intreb

Glad-Darius Groza-Bîja

La ce căcat te referi?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

La Special Gold

De exemplu

Glad-Darius Groza-Bîja

Îmi recomanzi nişte DROGURI, CRISTIAN ROBERT MUREŞAN LUPAŞ?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu, te-am intrebat

Glad-Darius Groza-Bîja

Cu vreo ocazie, da.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ce legatura are numele meu cu asta?

Si Caps Lock`u?

Glad-Darius Groza-Bîja

Ca să vadă autorităţile.

Boule.

Deci de ce mă-ntrebi?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Tz tz tz tz

Esti copil

Fii atent aici

Tu, atatia dusmani iti faci

In loc sa-ti faci prieteni …

Glad-Darius Groza-Bîja

M-ai întrebat deci, pentru un motiv?

Sau aşa, de curios.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Da, sunt curios

Oricum

Tine minte

Turnatorii au viata scurta si grea

Asta … asa, ca lectie de viata

Si papagalii si fraierii, la fel

Si faptu ca-mi scrii tu numele cu Caps Lock

Glad-Darius Groza-Bîja

Ahahahaha, încerci să insinuezi că voi păţi ceva nereconfortant, dacă susţin undeva public că tu ai comercializa droguri?…

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Hai sa-ti mai zic ceva

Ce fac eu?

Glad-Darius Groza-Bîja

Vită macabră.

Special Gold este legal.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Stiu

Dar nu stiu ce e cu tine

De esti asa prost

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu te mai fâstâci ca un imbecil care a luat tusin şi crede că-l urmăreşte Miliţia pe messenger.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Deci mai pizda cu ochi

Hai sa-ti explic care e treaba

Te-am intrebat frumos ceva

Sa moara Ma-ta dak n-am tras in viata mea pe nas, si n-am luat tusine?

Glad-Darius Groza-Bîja

Dacă mă mai înjuri O DATĂ, te spun la doamna dirigintă şi te trimite să îmi sugi pula cu părinţii de mână.

Altfel, cum ziceam, da, câteodată Special Gold.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Las’ ca ne intalnim noi in Zalau

Mai treci oricum ocazional pe aici

Cateodata, vorba ta

Si vedem care la care suge pula

Dak esti smecher, ma anunti cand esti aici

Glad-Darius Groza-Bîja

Păi, dacă doreşti, îmi poţi da numărul tău de mobil şi te anunţ.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ca la taste, mereu ai fost tu tare

Ai ID-u meu

Nu ai ce sa faci cu numaru’ meu

Esti un prost

Ti-am pus o intrebare

Glad-Darius Groza-Bîja

Că presupun că ai dori să ne întâlnim, ca să îmi dai somnul sau ce alte activităţi mai vrei să întreprinzi.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Poate vroiam sa facem afaceri

Si tu ma faci bou

Am tacut

Ca stiu ca asa vorbesti tu de felu tau

Da’ de parinti … nuu

Intelegi?

Si eu, Muresan Lupas Robert Cristian

Cand esti in Zalau

Te fut in gura

Glad-Darius Groza-Bîja

Puteai şi să-mi oferi de vânzare, nu reuşeşti să pricepi că e voie?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Salveaza conversatia

Nu iti ofer nimic, prostule

Dak vroiam iti ziceam asa

Salveaza conversatia

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi mă doare la banană de criteriile tale ieftine de “nu de părinţi”. Şi ce alte sensibilităţi ai.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si-mi sugi pula, cu tot cu conversatie

Ok

Tine minte

Cand esti in Zalau

Anunta-ma

Glad-Darius Groza-Bîja

Bine.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si Muresan Lupas Robert Cristian

Te fut in gura

Tine minte

Glad-Darius Groza-Bîja

Sunt foarte sceptic că mă vei fute în gură.

Extrem de sceptic.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

O sa vezi

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci sex oral. O să îmi oferi tu mie sex oral, da?

Fii mai specific.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

La figurat te fut in gura

Nu te-as fute pentru ca esti urat

Si pentru ca esti barbat

Glad-Darius Groza-Bîja

În această ordine.

Da’ zi concret.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Surprise!

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu-nu, zi exact. Că parcă şi tu susţii că eşti bărbat.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ce sa-ti spun?

O sa te scot la un suc

O plimbare

Vorbim atunci

Fraier ce esti

Nu-ti dai seama ca tu faci parte din categoria alora

Care injura pe Messenger

Glad-Darius Groza-Bîja

Aşa.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si dak o iau in bot, vomita la Police

Ei …

Tu n-o sa ai ce sa vomiti

Glad-Darius Groza-Bîja

Băi, înjur şi în faţă.

Şi dacă o iau în bot, precum spui tu, evident că voi merge la organele în măsură. Că-i cu profit.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si eu te fut in gura

Si dak e pana acolo

Iti sparg tot capu’

Ca ma doare-n pula si de tine

Si de Politie

Intelegi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Înţeleg ce zici, da’ mi-e teamă că nu e aşa precum spui.

Ci altfel.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ok

O sa vezi

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ apreciez preludiu.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ba boule

Tu nu ai prieteni

Ca tu nu stii sa ai decat dusmani

Eu daca dau 3 telefoane, te umplu de smecheri

Intelegi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Ce vorbe inepte îs atea. Cum să nu am preteni? Am prieteni. Am cunoştinţe. Da’ nu tre’ să le sun să umplu pe nimeni de şmecheri.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si eu, Muresan Lupas Robert

Iti arat ca esti un fraier

Si imi sugi pula

Numa pentru gura aia a ta, care vorbeste fara tine

Glad-Darius Groza-Bîja

Bă, tu citezi din Becali?

Că aşa zicea el. “Eeeu, Gigi Becali, te fut în gură”.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu nu

Iti arat

Asa zicea el

Eu zic ca o sa vezi cine e Muresan Robert

Cu diriginta

Si cu parintii mei

Bun?

Si atat smechere

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ de ce s-au jignit prietenii tăi?

Cei pe care îi suni. Ei… şmecherii, aşa i-ai numit.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Deci …

Aia pe care eu ii sun

Aia direct te achita, si pe urma te intreaba de ce faci pula mare

Cand tu esti un nimeni

Cu figuri si tupeu in spatele monitorului

Esti prost

Te-am intrebat ceva, frumos

Puteai sa fii si tu mai discret

Sa ma intrebi ce si cat

Si poate erai si tu castigat

Si un prieten de al meu, care m-a rugat sa-l ajut

Atata tot

Intelegi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Păi, n-am apucat. Deşi cre’că e mai ieftin aici.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Material din Anglia

1 plic 40

2 70

3 100

Material material

Glad-Darius Groza-Bîja

Mda, cam atâta e şi aici, 40.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si ca sa-ti raspunda la intrebarea ta …

Raspund*

Nu, nu am tras niciodata pe nas

Desi trag cand si cat vreau eu, gratis!

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ când te-am întrebat io dacă ai tras pe nas?

Te-am întrebat dacă vrei să îmi vinzi droguri.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

M-ai intrebat dak vreau sa-ti vand

DIn moment ce nu trag, nici nu vand

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ unde în propoziţie am întrebat eu dacă tragi?

(Deşi sunt convins că ai tras şi acum.)

Robert Cristian Mureşan Lupaş

De ce nu puteai sa intrebi si tu ca oricare altu, care sustine ca e baietash, nu pizda … “cat?”

Si intelegeai

Sa moara Maica’mea dak am tras vreo’data

Am fumat …

Hash, si borat de chill

Dar, acum nimic

Glad-Darius Groza-Bîja

Nici Special Gold?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Niciodata

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi de unde ştii atunci dacă ăsta e material-material.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Mi-a spus asta

Care le vinde

L-am vazut dupa borat din asta … cum gasesti peste tot

Si l-am vazut dupa material din Anglia

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi te aştepţi că alţii or să spună că al lor îi naşpa sau cum?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu tot pune intrebari

Glad-Darius Groza-Bîja

Mna, mă rog.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu, dar tu ca si consumator/client

Poti sa iti dai cu parerea

Si pe banii tai tu hotarasti ce iti bagi in plamani

Intelegi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ îmi emite bon fiscal?

Că eu iau din magazin, să ştiu ce-mi dă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu

Nu e firma

Sau tu ai diurna, si le zici ca prizezi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi cum ştiu dacă plăteşte impozit pe profit?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Da’ te priveste?

Glad-Darius Groza-Bîja

Ştii că eşti obligat să ceri bon fiscal, conform legii nr. 64 din ianuarie 2002?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

In magazin nu stiu cu cat il iei

Dar dak il iei cu 40

La 3 plicuri, ai economisit 20

La 6 plicuri, 40

Si tot asa

Pacat ca esti atat de strict

Si ca sa-ti mai spun inca o chestie

Poti sa mergi si la Politie

Glad-Darius Groza-Bîja

Ce, io iau droguri la contrabandă?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si la garda financiara

Si unde vrei tu

Nu Robert Muresan e la calculator

Glad-Darius Groza-Bîja

Aolo, te-o prins precauţia?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Stii ca trebuie sa si demonstrezi ca a fost el

Nu, doar iti spuneam

Glad-Darius Groza-Bîja

Să demonstrez că a fost el ce?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ca a fost Muresan Robert

Si dak nu a fost el, cine a fost

Si daca tu torni

Ajungi in scurt timp sa iti regreti ziua in care te-ai nascut

Nu e amenintare, e promisiune

Glad-Darius Groza-Bîja

Ce anume torn?…

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Groza Darius

Si aici incheiem discutia

Glad-Darius Groza-Bîja

Bă, io pe Robert îl anunţ când vin la Zalău, da?

Ca să ştiu o treabă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Asa sa faci

O sa vezi ca gura bate curu, vorba de mult

Tu dak esti baiat istet

Faci afaceri

Legea e facuta sa fie incalcata

Si … e frumos ce e interzis

Dak esti femeie cu pula

Te intereseaza ce face unu si altu, si ajungi sa regreti ca ai spus ce ai spus

Tu trebuie sa uiti ce ai vorbit cu cineva, …

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci tu:

a. mă ameninţi?

b. îmi promiţi?

c. mă fuţi în gură/spargi capul şi umpli de 3 şmecheri printr-un telefon

sau

d. începi să îţi ceri iertare?

Că începe să devină discuţia cam matricială.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu, ce ti-am promis e promisiune, si o respect

Si, in rest

E colateral

Doar ti-am explicat

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ nu eşti tu, doar atât, da?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ce ar trebui’ tu sa faci

Nu e Robert

Glad-Darius Groza-Bîja

Bun.

Şi deci io-l torn pe Robert (că ce, apropo?) şi TU te ţii de promisiune?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu stiu ce-ti pasa tie dak plateste impozit

Atata timp cat tu iesi in castig din toata treaba

In primul rand

In al doilea, de ce ai scris cu caps si de ce numele ..

Glad-Darius Groza-Bîja

Sunt obligat prin lege să cer bonul fiscal şi să-l păstrezi până la ieşirea din unitate. Vrei să înfund puşcăria?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu e unitate

E oras

Deci trebuie sa parasesti orasul cu bonul in mana?

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci n-are nici unitate? Ca să am din ce ieşi cu bonu’.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Normal

Ai vazut?

In 2 cuvinte ai inteles

Du-te si ia din magazin

Glad-Darius Groza-Bîja

Măi, sigur nu eşti Robert? Foarte tare semeni cu Robert.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si fac smecherii 300% profit de pe tine

E problema ta

Am terminat.

Fi baiat destept

Salut.

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi Special Goldu’?…

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ia-ti Gold`u

Ia-ti bonu’

Si du-te si drogheaza-te …

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ n-ai zis că-i ieftin, că ofertă…

Auzi, da’ petărzi vinzi? Petărzi.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Petarde?

Glad-Darius Groza-Bîja

E! Din ale’!

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Hai sa iti spun pe scurt Darius

Iti repet

Ma doare-n pula de tine

De Garda Financiara

Si de Politia Romana

Glad-Darius Groza-Bîja

Bă, stai, că nu-i Darius. Îi Pamfil.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Eu te-am intrebat daca consumi

Puteai sa raspunzi cu da/nu

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi n-am zis io că da şi că îmi tre’, da’ cu bon?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Asa era normal, nu cu o alta interbare

Glad-Darius Groza-Bîja

Cum, bă, da’ adică vinzi droguri… LA NEGRU?!

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Intrebare*

Nu, nu vand

Fac un sondaj

Te-am pupat, ciao.

Glad-Darius Groza-Bîja

Băăăi, Robert Cristian Mureşal Lupaş. Da’ noi trăim într-o ţară organizată! Cu economie de piaţă funcţională. Păi, ce facem aici?

Da’, dacă nu eşti Robert, o să presupun că din anonimat de doare-n pulă de Poliţie, Gardă şi mine, da?

Din spatele monitorului, da?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si tu de acolo intri pe oameni

Pe prosti

Si-ti bati joc de ei

Apoi ii postezi pe site-u ala de cacat

Si un site de cacat, poate fi facut doar de un om de cacat

De un prost care nu stie sa-si tina gura inchisa

Glad-Darius Groza-Bîja

Mă, da’ deci io-s de după monitor, da’ am un nume.

Tu, de după monitor, ai un nume, da’ ţi-l negi.

Tu-ţ’ dai seama?

Acum înţeleg de ce n-ai firmă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Tu ai firma?

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu, de ce?

Vrei să facem business-to-business?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si cum mortii lu Ma-ta iti vinzi camasile?

Ca deja ma disperi

Glad-Darius Groza-Bîja

Pe net.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Gaina ce esti

Pe net le vand si eu

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ tu nu eliberezi bon.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sa-mi sugi pula de fraier

Da tu eliberezi bon?

Glad-Darius Groza-Bîja

Desigur că eliberez bon.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si eu iti dau bon

Pe cat vrei tu

Glad-Darius Groza-Bîja

Mna, atunci cumpăr.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bun

Tu cum imi dai bon dak nu ai firma?

Glad-Darius Groza-Bîja

Pe PFA.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ai?

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si atunci?

Glad-Darius Groza-Bîja

Are un prieten.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bun

Si eu ti le vand

Pe firma lu Maica-mea

E ok asa?

Glad-Darius Groza-Bîja

Da.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bun

Glad-Darius Groza-Bîja

Ce profil comercial are?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

S.R.L

Glad-Darius Groza-Bîja

Că nu poate vinde droguri, dacă e croitoreasă sau ce-o fi fiind.

Sau specialistă în dezvoltare IT.

Dau exemple, să nu zici că iară mă iau de părinţi.

De care, să ne reamintim, nu mi-am luat, am zis doar că diriginta te va pune să-mi sugi pula cu ei de mână.

Ceea ce, din perspectiva asta, pare un gest chiar responsabil.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Stai un pic

Nu e croitoreasa

E asistent medical

Cu scoala postliceal sanitara

Si facultatea

Ca sa i se recunoasca studiile, acum cu UE

Am stabilit, da?

Si apoi

Nu stiu ce pula mea iti trebuie tie cu numele meu

Si nici ce e cu diriginta

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci este numele tău?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu conteaza

Te-am intrebat

Ce e cu numele meu?

Sau al lui Robert?

Glad-Darius Groza-Bîja

Cu numele tău nu este nimica.

Cu al lui Robert este că încearcă să îmi paseze nişte Special Gold, iar eu aş fi interesat, la o ofertă aşa de bună, da’ pe acte, că îmi justific veniturile pentru un împrumut bancar.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sau vrei sa zic ca da, si pe urma ca te-am mintit

Sau ca nu, si pe urma ca te-am mintit?

Da’ cu ce este ceva?

Ce e cu diriginta

Ce tot repeti numele ala

Ce tot vrei ma?

Cu bon, cu pula mea

Esti turnator la militie?

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ ce anume torn la Miliţie, că îmi tot zici că torn la Miliţie.

Io torn, da’ să-mi zici ce.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu stiu

Hai sa-ti zic

Sunt Muresan Lupas Robert Cristian

Eu te-am intrebat frumos daca vrei

Nu eu vand

Eu nu am

Nici nu am prizat in viata mea

Nici nu vreau sa prizez in viata mea

Atat, daca vrei

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Iar daca vrei, poate te pun in legatura cu cel care le vinde, si cu care eu nu am nici un bussines, pur si simplu m-a rugat sa-l ajut, si eu te-am intrebat …

Glad-Darius Groza-Bîja

Aşa.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

In sensu ca eu nu am nici un castig de acolo, nici o parte a mea, nici nimic

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi care-i problema?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nici o problema

Doar nu pot sa te inteleg

Cu faza cu bonu’

Ce pula mea iti trebuie tie bon

Ce e venit in faptu ca tu-ti cumperi droguri?

Glad-Darius Groza-Bîja

Că aşa-i legea. Iar eu sunt un cetăţean model.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bun

Hai ca-ti dau bon pe 1 milion de euro

Tu sa-mi dai doar cat e impozitu

Ca sa-l platesc

Vrei?

Cate milioane de euro vrei tu iti dau

Glad-Darius Groza-Bîja

Şi dup-aia să mă-ntrebe de unde am un milion, da?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sa-ti faci imprumut la 20 de banci

Am dat exemplu

Pe cat vrei tu

Glad-Darius Groza-Bîja

Mă. Mie-mi tre’ două trebi:

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ca sa-ti arat ca si asta e vrajeala

Si oricum, sunt convins ca tu ori torni de felu’ tau, ori pe mine vrei sa ma torni

Pacat ca nu ai cu ce

Eu sunt consumator ocazional de chill borat

Glad-Darius Groza-Bîja

Bon fiscal pe droguri şi promisiunile împlinite. Că m-ai amăgit. Mi-ai zis că mă fuţi în gură şi îmi spargi capul şi mă umpli de 3 şmecheri şi acuma te bănuiesc că “nu-i nici o problemă”.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Pentru ca nu sunt consumator de niciun fel de alcool, si ma plictisesc in club

Ti-am promis ca vorbim fata-n fata

Eu am 18 ani

Si sa vezi ca tu ai spus ca eu iti sug pula

De mana cu parintii mei

Glad-Darius Groza-Bîja

Aşa.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Vin si ne intalnim

Sa vad dak si fata-n fata esti asa smecher

Pacat ca nu ma cunosti

Si faci pula mare

Pe mine chiar nu ma intereseaza ca imi e profesor, ca imi e prieten sau dusman

Glad-Darius Groza-Bîja

N-am spus că mi-o sugi, ci că te spun la doamna dirigintă, iar ea va lua această măsură disciplinară. Nu eu. Doamna dirigintă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Intelegi?

Tot nu termini cu figuri ma muie?

Vii in week`end-u asta la Zalau?

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu cred. De ce, ţi-ar conveni mai mult ăsta?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ok

Cand vii

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sa-mi lasi Offline cu numaru’ tau

Sau asa

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu ştiu exact. Da’ viu.

Da’ ţi-l dau acuma.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu am ce sa fac cu el

Nici nu ma obosesc sa-l salvez

Glad-Darius Groza-Bîja

Ş-atunci de ce mi-l ceri?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Mi-l lasi atunci scris

Si te sun

Bine ma?

Si-ti arat

Ca eu, Muresan Robert

Glad-Darius Groza-Bîja

Păi, n-ai ce face cu el sau mă suni?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Te ard, pentru toti aia care i-ai futut tu, si asa

Si o sa-ti para rau, jur pe viata lu Maica-mea

M-ai disperat prea rau, si mi-ai facut draci draci

Am fost baiat bun cu tine, am povestit, ti-am trimis poze, pula mea

Si tu o dai in besini cu mine

O sa vezi, ca Muresan Robert, 18 ani, se tine de cuvant

Tu stai in Cluj … eu aici

In Cluj, nimeni nu se leaga de nimeni, ca niciunu nu stie cine e, cat e de adevarat, si ce poate celalalt

Ei bine, aici iti arat eu ce pot

M-am jurat pe viata lu Mama mea

Glad-Darius Groza-Bîja

În primul rând, Robert Cristian Mureşan Lupaş, nu se pune virgulă între două propoziţii echivalente, despărţite prin conjuncţia “şi”.

Glad-Darius Groza-Bîja

Asta-n primul rând.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sa-mi sugi pula

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu mă întrerupe când vorbesc, că nu e politicos.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

IMI SUGI PULA CU NEAMU MA-TII

Intelegi?

Glad-Darius Groza-Bîja

Da.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Bun

Te intrerup

Spune-i la diriginta

Ca am zis ca-ti fut familia in gura

Glad-Darius Groza-Bîja

În al doilea rând. Orice tranzacţii vom avea, va fi pe acte. Da? Şi, deci, drogurile, c-ai zis că-i ofertă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Niculina Radu

Ma fut in tine

Glad-Darius Groza-Bîja

Da’ noi n-avem aceeaşi diriginţă.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si sa fii dispus sa dai 80 de lei pe plic …

Glad-Darius Groza-Bîja

Io-i zic dirigintei MELE.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu-ti dau nici sa fii pe moarte

Cu bon cu tot

Tie-ti trebuie bon sa prizezi cu el ma?

Sau de ce o dai asa de mult in prosteala?

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu, din motive legislative, da’ dacă aveţi servicii de căcat şi nu daţi pai, da, bonul ar fi o alternativă utilă.

Daţi pai, la plicu’ de 40 de lei (cum ai zis iniţial că ar costa)?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Nu mai conteaza

Nu te pun in legatura cu omu

Nici sa-i dai 100 de lei pe 0,25

Glad-Darius Groza-Bîja

Păi, nu dau mai mult de 40, îţi dai seama. Pe plic. Aşa ai zis.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ne pare rau, nu mai sunt bonuri

Ia din magazin

De-acolo din Cluj

De la Legal Herbs

Glad-Darius Groza-Bîja

Nu eşti o persoană de cuvânt.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Sau unde se vinde Special in magazin

Glad-Darius Groza-Bîja

Ah, că nu te-am pus eu să juri pe mama ta şi cu plicu’.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si sa-ti dea bon

Si pai de suc taiat in segmente

Esti afacerist, asta-mi place la tine

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci io mă pun la un film. Da’ tu scrie, ok? Că eu face print-screen şi la ce mai ai de completat, când revin.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Fa Print`uri la ce vrei tu

Si du-te la Politie

Si ca sa-ti mai dau de screen

Glad-Darius Groza-Bîja

Tot nu înţeleg de ce m-aş duce cu printu’ la Poliţie.

Mie-mi tre’ pentru Jeg.

Da’ va fi downloadabil.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

E foarte bine

Glad-Darius Groza-Bîja

Deci film, bun?

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Ok

Te termin cand vii la Zalau

Glad-Darius Groza-Bîja

S-a reţinut.

Robert Cristian Mureşan Lupaş

Si ramane site-u si cu cititori cu tot in doliu

Glad-Darius Groza-Bîja

Am notat, da. “Site-ul şi cititorii, toţi în doliu”. Ok.

Robert Cristian Mureşan Lupaş has signed out.

Altfel, lângă sediul companiei la care lucrez există un ABC, adică o alimentară mică. Individele care o deţin şi manageriază sunt trei. Noi le zicem “babele”, deoarece le trădează vârsta, iar sediului negoţului lor îi zicem formal “la babe”, deoarece sunt atât de zgârcite, încât nu şi-au dat un nume societăţii comerciale sau nu au considerat necesar să investească în a-şi afişa vizibil acest nume.

Tot din acest motiv al zgârceniei este o alimentară mică şi nu o alimentară, fiindcă n-ar prea vrea ele să închirieze un spaţiu mai larg şi nici n-ar fi util, trebuind să îl şi încălzească, fapt care ar spori cheltuielile.

Însă ele sunt, desigur, lacome, explicaţie şi pentru faptul că sunt trei, înghesuite în această alimentară mică, atât de mică încât nu au considerat că trebuie încălzită nici ea, că doar nu e mare, nu? E comodă. Deci nu trebuie încălzită, cel puţin nu unde sunt clienţii, ci doar în cămăruţa lor din spate, cu un reşou mic, care a încăput în ciuda spaţiului mic, pentru că trebuiau şi ele să mănânce undeva, la căldurică, chestii aduse de acasă, nu alimente cumpărate de la ele însele, fiindcă acestea sunt oricare cu 50 de bani – 1 leu mai scumpe decât oriunde altundeva. Iar oriunde altundeva este departe şi ele sunt conştiente că studenţii de la facultatea pe lângă care s-au aciuat ca nişte căpuşe n-ar avea cum să se ducă acolo. Motiv pentru care au monopol şi deci îi parazitează ca nişte trichine.

Dintre ele, pe una am identificat-o ca fiind de etnie maghiară, iar pe alta de etnie română. Pe maghiară ele o strigă Şari (cel mai probabil un alias) şi este leită unei posibile variante feminine a unui anume personaj din “Lord of the Rings”, pe care nu vă va lua mult să îl identificaţi, dacă faceţi un exerciţiu de imaginaţie.

Pe când românca arată cam ca o scroafă coafată.

(Nu vă mai tot oripilaţi, că nu discut aici despre nişte oameni. Am experienţa mea personală cu ele, dacă consideraţi că n-ar trebui să jignesc nişte doamne, mereţi în pulă.)

Pe a treia n-am clasificat-o încă. Nu ştim ce procentaj de acţionariat are sau care îi e funcţia administrativă, doar Călin a analizat-o mai cu atenţie, fiindcă a zis că l-a excitat vara trecută, că avea o brăţară de gleznă. Pe gleznă. Aceeaşi gleznă de care atârnă laba piciorului ei de 60+ ani, învelită într-o şosetă de cele mai multe ori cu dantelă, îndesată într-un şlap. Nu ne explicăm încă unde a clasificat-o Călin.

Ei bine, mie cel mai mult îmi place să merg la ele la magazin, să comand vreo cinci-şase produse diferite pe care le vând acolo, iar la urmă un al şaptelea produs, pe care sunt sigur că nu îl au. Şi după ce le sclipesc ochii de câte am reuşit să le adun pe tejghea, să renunţ la toate, spunând că o să mă duc să văd pe altă stradă dacă au acel anume produs şi că mai bine iau de acolo toate, să nu mă mai complic…

Situaţie în care li se fărâmă universul intern şi li se dă peste cap întreg sistemul de valori. Încearcă să-mi sugereze produse care ar putea înlocui produsul pe care îl vreau eu. Încearcă să îmi demonteze utilitatea produsului meu, în favoarea unor substituenţi variaţi, toţi aflaţi în gama lor largă, deja afişată.

O dată am vrut să iau pâine integrală. Şi vitele încercau să-mi vândă nişte croissante simple sau măcar un, UN covrig să iau. Ultima dată, al şaptelea produs era “ardei iuţi muraţi”. Şi s-au gândit că mai bine mi-ar prinde nişte gogoşari umpluţi cu varză murată, care gogoşari sunt şi ei un fel de ardei, totuşi, pentru numele lui Dumnezeu, cum să renunţ la TOT!

Câteodată, dacă trec pe acolo, intru chiar dacă nu am nevoie de ceva. Câteodată nici nu mi-e în drum.

***

Ce am remarcat, însă, este că nu există, deşi ar trebui, filme porno cu personaje istorice. Nu-i aşa? Eu zic că ba aşa. N-am terminat încă toate filmele porno care există, e drept, dar ăsta nu-i un motiv de trândăvie. Sunt doar uşor dezamăgit, pentru că mi-am închipuit că pentru oamenii ăştia industria chiar contează.

De aceea, consider că este o ocazie propice să dezvoltăm noi, românii, această latură încă rămasă (surprinzător chiar) neexploatată. Nu am vreo fărâmă de îndoială că strămoşii noştri sunt mult mai puţin relevanţi, comparativ cu cei ai altor popoare.

Nu mă aştept nici ca, imediat ce noi vom porni această iniţiativă, etica să îi oprească pe ceilalţi să ne-o sufle şi hiperbolizeze prin măreţe înfăptuiri proprii, începând, ca de obicei, cu ungurii, care vor obţine de urgenţă bugetele şi vor organiza castingul pentru Miklós Zrínyi, cât timp noi abia încercăm să demonstrăm că Matei Corvin era dac, pentru a-l putea utiliza în prima peliculă a studioului din Cluj-Napoca. Nu va trece mult până întregul concept va fi holywoodizat, iar originea şi pionierii genului, noi, românii, vom fi nedreptăţiţi şi apoi uitaţi.

Aşa că propun de la incipit o personalizare clară a producţiilor dintr-o sferă specifică şi, dacă îmi permiteţi, o treptată fructificare a plajei culturale, dat fiind că toată lumea va galopa pe voievozi şi revoluţionari. Şi n-are rost să fim conformişti.

Vă zic deci – şi nu neapărat pentru că sunt din Sălaj – că am o admiraţie puternic heterosexuală pentru Simion Bărnuţiu, pe care aş dori să-l propun pentru un episod pilot din “Largi Români”. Am făcut şcoala sub instituţia denumită după el, ar fi o onoare personală să deschid acest drum prin domnul Bărnuţiu. Pe lângă că are şi contribuţia sa la Revoluţia din 1848, dacă musai-musai vă trebuie violenţă, celor care v-aţi dezvoltat nişte fetişuri mai aparte.

Dar, dacă ne reapropiem de caracterul mai epic al numelor de referinţă, n-are rost să ţinem la naftalină poeţi valoroşi mai puţin marketaţi, cum este, de exemplu, Mateiu Caragiale, care, pe lângă numele tatălui său cu care se poate promova, poate să practice şi în filmele exclusiv pentru bărbaţi, cu bărbaţi, dacă nu măcar – o concesie – filme cu bărbaţi, dacă sunt şi femei totuşi în ele.

Nu pentru că-mi repugnă întreaga idee, cred că, în acest sens, trebuie să-l evităm pe Eminescu (vă rog), care, putem cădea cu toţii de acord, e soluţia facilă, fiind singurul care, cu siguranţă, ar fi jucat singur în filme porno, dacă ar fi existat tehnologia necesară. Plus că toată intriga ar trebui construită în rimă împerecheată şi nu te apuci să faci pornet cu Eminescu, dacă nu ai actori competenţi, pregătiţi să memoreze minim 80 de strofe de dialog nehotărât până ajung să se fută într-un cadru replică la frunză după teiul personajului principal.

***

Ce vreau să zic de fapt, este că mă irită părinţii care îşi afişează poze cu copiii. Nu neapărat bebeluşii, fiindcă acele clipe sunt, de obicei, unele de confuzie, după o teribilă greşeală sau sunt scoşi la vânzare sau afişează nişte bebeluşi buhăiţi care nu ştiu unde să se uite şi stau inerţi şi măcar pot să mă hlizesc, însă mă irită cert cei care îşi afişează copiii la vârste preşcolare, între 4 şi 7 ani.

Că sunt frumoşi, de aia şi-i afişează, uitaţi-vă la ei ce frumoşi sunt, ei sunt copiii mei cei frumoşi, frumoşii mei copii, mai ales dacă-s băiat şi fată, da’ şi dacă-s numa’ băiat sau numa’ fată sau doi băieţi frumoşi, dacă se poate sau două fete cele mai frumoase. Cred că mă irită părinţii care îşi afişează copiii lor frumoşi, pentru că mă irită copiii lor frumoşi şi feţele lor frumoase de tâmpiţi luaţi prin surprindere, în frumuseţea lor, de părinţii care umblă toată ziua cu aparatele foto după cururile lor beşinoase, ca să îi strige din când în când, să se întoarcă opriţi din actele lor infantile şi să îi surprindă aşa frumoşi cum sunt, de flaimuci stupizi.

***

Şi la mine pe stradă este, cu consecvenţă săptămânală, cât să ţină până când apare una proaspătă, o perpetuă vomă, ba pe o parte, ba pe cealaltă a străzii, atât într-o direcţie, cât şi într-alta, în funcţie de unde este localizat barul de zi “Irimie Cafe”, în care se comercializează băuturi alcoolice şi snacks-uri. Şi mereu cu parizer. Voma. Invariabil. E acelaşi om!

Nu ştiu cine este autorul, nici ce a vrut să transmită, însă cunosc despre el că creează cu regularitate, pornind de la schiţa ritmică a motivelor spirtoase şi mezel, fără alte înflorituri, amestecând o cromatică rozalie cu accente olfactive gastrice inconfundabile.

Consecinţa fie se prelinge atât cât îi permite materia din care este efectuată, sub efectul temperaturii, când este cald, fie se omogenizează păstrându-şi suveranitatea, când e ploios sau se prezervă într-o stare nestrămutabilă de îngheţ, dacă e rece. Îşi păstrează structura moleculară şi influenţa.

Am cunoscut o fată, deci, aşa, cam cum sunteţi conştienţi că se întâmplă, mi-am făcut jocul meu ieftin cu ea, pe care îl ştiţi cu toţii, m-am dat în stamba caracteristică şi i-am câştigat pe nimic întreaga simpatie. Nu-i nimic îngrijorător, că-şi revine ea, dar nu şi-a dat încă – da? – seama de teribila greşeală, aşa că pot dezvolta în acest demers meschin al meu.

Este oareşcâtva drăguţă, nu mă fac chiar de râs afişându-mă cu ea în societate, dar în acelaşi timp reuşeşte să stârnească intrigă prin prezenţă, nu neapărat controversă.

Râde tâmp la glumele mele, aşa că nu mai trebuie să râd singur ca să le scot în evidenţă şi să subliniez în acest fel că sunt de râs, iar uneori râde şi la lucruri care nu sunt neapărat amuzante, ceea ce este promiţător, fiindcă denotă că (a) nu trebuie să fiu mereu distractiv şi (b) am cu cine mă hlizi la înmormântări sau alte ocazii deosebite care ne vor aduce împreună şi care nu se vor deda neapărat râsului, dar în cadrul cărora voi avea mereu cu cine să îmi împart buna dispoziţie, indiferent de context.

Însă are un parfum absolut greţos. În standardele oamenilor cu pricepere şi stil, sunt convins că este un produs de reală performanţă olfactivă. Nu am vreo îndoială că e de firmă de renume, branduită consacrat, o marcă râvnită şi greu de găsit şi o fi şi strâns banii pentru el de când economisea alocaţii, ba chiar fata activează profesional în domeniul modei contemporane tinereşti şi al retailingului într-acest sens, se prezintă o adeptă a bunului gust şi oferă consiliere calificată publicului larg. Dar mie îmi vine să vomit de la parfumul ei.

Nu ştiu cum să fac, că dacă se ajunge pripit să ne culcăm împreună sau altă anomalie dintr-asta, chiar fără a face sex musai, deci doar să dormim, o să-nsemne că o să mă trezesc zilnic şi o să mă reped la duş, ca să-mi dau jos de pe mine de fiecare dată boarea aia infectă cu care se unge cu atâta pasiune.

Fiindcă am întrebat-o ce căcat îi mireasma aia şi că i-am împărtăşit cu condescendenţă că îi absolut grotescă, iar ea mi-a spus că “o defineşte”. Nu cred că are nici cea mai mică intenţie să schimbe borala aia de la nu-ştiu-ce producător apreciat, fiindcă simte că o reprezintă, aproape că mă contrazicea; dacă nu mă dureau tâmplele, aş fi zis că se împotriveşte, că alege cumplitul odorizant în detrimentul meu.

Or eu, dacă nu cumva o să regurgitez în timpul somnului, înecându-mă cu propria vărsătură şi decedând din cauza scârboşeniei, atunci se-nţelege că va trebui într-un compromis nedrept să mă şi prefac c-o iubesc pe domnişoară şi în acelaşi timp să şi rânesc cu consecvenţă şi săpun de rufe însăşi amintirea ei zilnică, sentiment care de obicei este plăcut şi care reprezintă prezenţa feminină ce tocmai s-a dezlipit de tine, pentru tot restul zilei, până la sublima revedere.

Iar eu am o preocupare fixistă cu duhnelile, fiindcă eu îmi adulmec prin casă fostele prietene încă luni de zile postmergător tragicei despărţiri, ba de la câte-un ciorap în ţeava de la aspirator la găsirea căruia izbucnesc în plâns, ba câte-o zdreanţă uitată pe care-o scormonesc din vreun sertar şi care mi le îmbibă pe restul, de-o port cu mine în textura fină, încât nu ştiu de unde pute, ba de la vreun prosop abandonat, când deja se vede prin ale mele.

Mna, asta ultima – fata, cât şi aroma ei sinistră de dulcegărie insuportabilă – are şi o proprietate înfiorătoare de-a se impregna abject, de aia de nu trece dintr-o singură spălare. Îîîh, îmi vine în gură numai când mă gândesc.

***

Dacian insistă să-şi taie unghiile în cameră. De faţă cu mine. La masă. Nu la masa la care mănânc. Nici departe. La o masă. Dar de faţă cu mine. Problema cu aceasta este că mereu unghiile îi ajung pe jos, în opoziţie cu a rămâne pe masa pe care le taie, care, dacă acceptăm acest nou aranjament, ar fi situaţia normală.

Nu vă împacientaţi. Sunt unghiile de la mâini. Pentru că cu picioarele are un alt fetiş: se scârmă între degete, de câte ori îl chem să se uite la ceva la mine-n monitor. Nu-mi explic de ce, dar dacă îi arăt ceva, el, ca să se concentreze, se scârmă între degetele de la picioare. Deja îmi deschid lucruri aiurea, doar ca să verific dacă aşa-i situaţia cum o bănuiesc. Şi aşa este. Indiferent ce îi afişez, el se scârmâ între degetele de la picioare.

În orice caz, Dacian pare să se fi dresat cu o anume igienă primară, nu mai dezvoltată de nivelul cognitiv şi instinctual al simplei excreţii.

Deoarece după ce catadicseşte să spele după el prin baie, ca urmarea a precedentului articol pe această temă, convine să stoarcă mopul în chiuveta deasupra căreia mă spăl eu pe faţă. Acţiune avansată care se poate considera o promiţătoare evoluţie, în capul lui, faţă de a-l stoarce în chiuveta în care spăl eu vasele, inclusiv pe ale lui.

Toate aceste soluţii mai comode datorându-se faptului că nu mai poate fizic să se aplece la scurgerea căzii, blocându-se surprins în burta acumulată stând toată ziua şi jucându-se pe calculator cocoşat, acelaşi obiciei care l-a dus în scolioză şi acelaşi care a ajuns să-l împiedice  acum, din trunchi, să se ridice din aplecarea pe care-ar fi putut-o altfel executa, dacă n-ar fi existat întreaga situaţie anterior descrisă.

Şi fiindcă noi deseară ne deplasăm festiv la microrevelion, ca să mâncăm şi ca să ne beţivim precum se cuvine unei companii de prestigiu – aşa cum suntem, de exemplu, noi – vă las în prezenţa selectă a celei mai recente magnifice interpretări a grupului vocal instrumental de la unde lucrez eu, zămislită pentru această augustă felicitare.

Iar mai jos, cum s-a petrecut (poze făcute de Radu Ceuca)…

***

Darius, Călin, Miha, Duţu, Camelia

***

Decât Duţu

***

Numai şi numai Darius

***

Camelia Imbuzan, care şi-a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naştere cu Barack Obama

***

Miha Vas şi Călin Crainic, în ordine inversă de la dreapta la stânga

***

Duţu din nou iarăşi

***

Tarafu’

***

Încă tarafu’

***

Camelia de la Interne

***

Reclamă la Macbook Pro-ul meu, pe care îl vând cu 30 de milioane, nu-i merge CD-ROM-ul

***

Taraful complet şi camera mică de pe coşul de gunoi roşu, întors invers

***

Jon Bon Jovi

***

Szabi. Care-i Szabi.

***

Camelia şi bucată de Duţu

***

Darius şi bucată de Duţu şi bucată de Călin

***

Iuliu, zic.

***

Xylophoney

***

Cântarea

Nu vă prea precipitaţi. Încep să pierd controlul asupra înşelăciunilor necesare, scornite de mine ca să mă protejez de alţii sau ca să-i protejez pe ei.

Şi simt că nu mă mai descurc, aşa cum reuşeam înainte, să văd clar prin diversele viclenii şi ipocrizii justificate ale celorlalţi, care mi le administrau, menite să se protejeze ei de mine sau pe mine de ei.

Mi-e tot mai greu să ţin şirul tuturor născocirilor mele, pe care le-am susţinut altora drept sincere. Şi nu-mi mai vine să cred toate perfidiile ce mi s-au zis şi pe care le-am luat de bune.

Am o relaţie lipsită de autenticitate cu absolut fiecare persoană pe care o cunosc, iar fiecare în parte se întreţine la fel de artificial cu mine.

Trec prin stări alternative. Mă tulbură diverse aspecte destul de superficiale ale problemelor mele, dar asta nu mă deranjează în mod special, pentru că neorânduiala din viaţa mea mă distrează totuşi mai mult decât o rutină plicticoasă sau o linişte garantată.

Însă ceva este foarte greşit.

Mi-e acum frică să am încredere în cineva şi, mai rău, mi-e frică acum să mai am încredere în mine. E vorba de adevăr sau neadevăr şi că nu pot face diferenţa, în nici unul dintre cazuri, nici măcar al meu.

***

***

Mă bucur că înţelegeţi. Altfel, am avut un accident cvasi-sexual. Să vi-l povestesc, da? Fireşte, ce altceva căcat vă interesează pe voi, că nu emoţiile mele pătrunzătoare, ci suferinţa fizică, directă, palpabilă. Nu pot avea accidente sexuale, dacă mi se întâmplă doar cvasi-sex. Nici nu ştiu dacă nu cumva, de fapt, “pseudo” e prefixul mai potrivit pentru cât ne-sex s-a desfăşurat.

Se făcea că mă hârjoneam în ceas de noapte c-o domnişoară. Nu eram la unul dintre noi acasă, ci ne găzduia cineva, deci eram în vizită, ca să vă ajut să cuprindeţi întreg penibilul situaţiei. Ne-am trezit buimaci, într-o situaţie, aşa, mai dubioasă pe care nu v-o detaliez acuma, dar – ca să reţineţi – care nu invita neapărat la un futai. Nu mi-era rudă, zic doar că nu eram noi doi chiar în momentul cel mai propice dintre mine şi ea să ne împletim într-o iubire păcătoasă. Ba chiar invers, cur în cur era poziţia oficială impusă.

Am început, deci, să ne tăvălim, cu o lăcomie amestecată cu regret şi greşeală. Ne-am tot solicitat noi şi respins unul pe cealaltă, mai concret – una pe celălalt, pentru câteva secvenţe confuze de pasiune, până când ne-am oprit cu determinare, că astea doară-s treburi pentru oameni cu principii şi decizie, nu inconştienţi şi lipsiţi de simţul răspunderii ca noi, aşa-i? Nu putem să complicăm lucrurile, să stricăm prietenia, să periclităm echilibrul, să primejdiuim liniştea noastră comună atât de caracteristică şi reconfortantă.

Şi ne-am întors pe câte-o parte, într-un eşec al înfrângerii, că totul era oricum eronat, în ceea ce se petrecea. Clipite în care ambii am simţit în jurul nostru cu surprindere ceva similar produsului unei ejaculări premature. Nu, veţi fi surprinşi, nu asta este teribila nenorocire. Măcar atâta treabă ştiu, că dacă tot nu mă fut, măcar nu ejaculez prematur. Nu asta era tragedia.

Peste tot era sânge.

Iar când spun peste tot, mă refer: pe mine, pe boxeri, pe tricou, pe ea, pe pantaloni, pe faţa de plapumă, pe plapuma din ea, pe cearceaf, pe păturica de sub cearceaf. Pe ste tot.

Măi, io-am mai făcut jumătate de sex şi cu alte ocazii şi nicicând n-a fost atât de dramatic, pricepeţi? Victime au fost, într-adevăr, dar pagubele – mereu sufleteşti.

Ne-am verificat, ne-am sucit, ne-am pipăit şi nici unul dintre noi nu părea să fie rănit, cu excepţia că eram eu. Mi se rupsese ceva pe pulă. Nu reuşeam să mă lămuresc ce. Aşa că ne-am apucat să spălăm după noi. La oameni acasă.

Am scăpat de toate dovezile, ne-am strâns frumuşel bagajele şi-am aşteptat convalescenţi şi cuminţei ora plecării. Le-am explicat ospitalierilor amfitrioni, ca nişte musafiri cuviincioşi, că de ce li-s toate ude în casă, ne-am despărţit cu îmbrăţişări şi ne-am cărat, cu promisiunea solemnă că mai venim.

Am ajuns acasă câteva ore mai târziu, iar eu, lezatul, mi-am vizitat prietenii de la Urologie, care mă ştiau de pe când îmi sucisem coiul, într-o istorisire la fel de antrenantă. M-am apropiat eu de ei, şoptind delicat, încercând să le sugerez mai mult silabisind ce problemă aveam. Pentru ca şeful lor să ragă: “No, da’ ţî s-o rupt frâu’?!”

Da. Într-adevăr, mi se rupsese aţa. Ştiu, aduce a o poveste cusută cu aţă albă, dar, în realitate, este descusută, şi nu cu aţă albă. Pare ceva cu care m-aş lăuda?

Am mânjit cu sânge rece celestra împrejurare a ospeţiei decente şi de caracter, m-am dezamăgit pe mine însumi şi am eşuat magistral cu fata.

***

***