Se fac două săptămâni de când am căzut în cur. Din picioare. M-am prăvălit cu într-atât aplomb, încât impactul m-a propulsat îndărăt în poziţie normală. Coboram până în beci să văd dacă nu cumva s-a dezlegat cineva şi de atunci mă doare curul. Nu la noadă, am stabilit.

Nu neapărat undeva anume, dar în nişte circumstanţe foarte precise: când strănut, reflex care a devenit acum un plânset preventiv. Respectiv când urmează să eliberez gazele din intestine prin anus. Ceea ce nu am reuşit să duc până la capăt în perioada imediat postmergătoare nefericitului accident.

Puterea cu care am picat m-a frapat, rămânându-mi să presupun că m-a tras în jos fie cât sunt de gras, fie cât sunt de prost, fie energia disipată din conflictul corpului meu de a se se dovedi mai gras decât prost şi invers.

Totuşi, planeta Pământ nu s-a lăsat luată prin surprindere de gravitaţie şi m-a respins imediat, într-o perpetuă convergenţă dintre forţele fizice externe şi slăbiciunile emoţionale interne.

Gravele consecinţe s-au făcut vizibile de îndată, cu precădere asupra activităţii mele favorite: statul în însuşi acelaşi cur, cu burta adineaori amintă în sus. Am ajuns constrâns la cea mai apropiată alternativă, mult prea istovitoarea întoarcere de pe-o bucă pe cealaltă.

Cumplitul blestem mi se putea arăta numai mie: o accidentare care să mă împiedice de la a nu face nimic. Fiindcă nu mă doare doar dacă stau în picioare, făcând ceva.

Necazul ăsta mă obligă să fac, ceea ce mă expune, cum ar fi, de pildă, la Marius Iulian. Despre el ştiţi, dar vă rog să mai recuperaţi: în ultimii ani şi-a strâns bani să-şi ia Vespa, dar şi-a luat de ei iPad ca să nu aibă ce face cu el şi iPhone, ca să aibă şi ceva util, decizie timpurie şi cumpătată, fiindcă urma să fie vândut degrabă ca să-şi ia de bani un câine de rasă. De la iPad s-a oprit în ultima clipită să-l vândă pentru a-i lua căţelului o zgardă de designer (fiindcă aşa ceva există), doar fiindcă trebuia să şi-l vândă ca să-şi ia înapoi un iPhone.

E biznis, nu vă bateţi căpşoarele. M-a sunat chiar deunăzi de pe el să mă întrebe cât consuma motorul meu, că el ar vrea un speedbike. Că i-l dă cineva pe puţini bani dintre cei pe care nu-i are şi-l chiar aşteaptă cu ei, să nu-i facă. Singurul neajuns e că ar consum mult, vreo 10 la sută… da’ e logic, cumva, fiindcă merge tare, prinde 310. Da’ nu are a face, că lui i-l trebuie mai mult prin oraş. Deci n-ar merge aşa tare, doar ar consuma de parcă. În schimb, nu s-ar da mult, deci nici n-ar avea ce să prea consume. Practic, numa’ ar fi dator.

La momentul scrierii acestor rânduri, Marius îşi mai calculase priorităţile. Acestea sunt acum un scuter, deoarece consumă mult mai puţin. O gândire riguroasă, alături de faptul că ar costa mai mult decât motorul, însă tot din bani pe care nu-i are urmează să fie procurat.

Toate aceste aspecte sunt totuşi derizorii, mai multă miorlăială cauzând crearea acestui articol şi nu achiziţiile impulsive ale diverselor tâmpenii strict pentru devalorizarea lor imediată şi vânzarea la dumping pentru achiziţionarea altor tâmpenii.

***

***

Mai multe prosteli, în Registrul Diverse!

De când am descoperit perplex această oază de inspiraţie, nu mai prididesc a relectura pe la oricine apuc fragmente de sclipitoare demonstraţie de prostie lugubră. A se puncta de pe acuma că eu o simpatizez pe autoarea lor, ea fiind în sinea sa o fată plăcută şi prietenoasă, care nu mi-a făcut nimica în viaţa ei, în afară de nişte paste foate bune… doar că poţi deschide oricând arhiva ei, să răsfoieşti la-ntâmplare şi să-ţi surprinzi bunul simţ cu dosuri de palmă.

Teodora se defineşte ca o “interesata de Advertising, Marketing, PR si CSR”, făcând parte din ciurda de veşnici interni Gloria Social Butterfly (aia de-i propria ei asistentă personală), Radu Neag (de scrie editoriale la revistele unde-s listate pizzeriile), Andreea Apetroae (ea face ceva foarte abstract şi mai mult în gând), ăla-cum-îl-cheamă de la TVDece. Cam ăştia. Cine-i ştie-i cunoaşte.

Acest ţarc reprezintă grosul defunctei blogosfere clujene care mai deunăzi miorlăia că nu le dă nu-ştiu-ce brand stick-uri USB gratis, genul ăla de pişcotari digitali, cu “cum să faci bani din blogging”. Mai nou, că au descoperit social media, fiecare s-a asociat ba cu vreo frizerie, ba cu vreo terasă şi acuma-s manageri de ceva (PR, conţinut, ştiţi voi) la respectivul SRL, de cele mai multe ori pe barter. Adică mai o tunsoare gratuită, mai o halbă…

Desigur, vor sări ca arşi şi ulterior vor fâsâi înapoi în sforăitoare incompetenţă. Însă ţin musai să vă dau o mostră reprezentativă de punere în utilizare a unor skill-uri de comunicator de căpătat.

Teodora scrie un articol cu tente advertoriale, despre un eveniment recent, dintre multele destinate degeaba la n-ai-cui de prin părţile locului, în efortul înduioşător de a se valida între ei diverşi slabi de înger. Nici nu intervin, citiţi-l singuri.

***

La care adaug eu un comentariu de-o constructivă batere de pulă, zic.

***

Pe care ea o-nghite ca pe-un medicament, în sensul c-o aprobă, dar nu-i prea place, considerând oportun să modifice un pic (uitând de diacritice şi alte semnalemente), cât să dea bine, în numele meu (care eram adânc prin Senegal la momentul respectiv), nu cumva să se sperie clientu’ şi să n-o mai cheme să se prostitueze gratis pe bar în Jaxx, că alcoolul e scump.

Periplul meu temerar peste continentul african s-a dovedit a fi o copilărească bagatelă, când am revenit sfârşit în ţară, doar ca să observ că Sorel-Mihai s-a mutat, parcă într-un act natural ataşat întoarcerii mele, în apartamentul în care locuiesc.

Ca să-nţelegeţi mai clar felul sucit în care micul parazit a ales să se insinueze în habitatul meu, aflaţi că el nu a fost găsit acolo, când am ajuns, de parcă ar fi infestat casa în tihnă în lipsa mea, cum ar face orice molimă de bun simţ.

El m-a-ntâmpinat febril, laolată cu părinţii mei gâtuiţi de emoţie, alăturea de prieteni şi colegi dragi mie, printre cei apropiaţi, cum s-ar zice, însoţindu-mă integrat cu precizie în alai şi sărbătorind cu vădită descătuşare supravieţuirea mea. După care, lumea plecând, risipindu-se, lăsându-mă să mă culeg şi reacomodez, el oarecumva a tot rămas, aşa, petrecându-i, strângând deranjul, reintrându-şi oftând în confortul pe care nu-l trăise într-un loc nou lui, ce-i era totuşi atât de familiar.

Sorel-Mihai nu este omul care să regrete ceva, fiindcă Sorel-Mihai nu ia o hotărâre conştient, pentru ca apoi, de exemplu, să şi-o judece retrospectiv şi să tragă nişte concluzii empirice. În urmă cu câţiva ani, Sorel-Mihai a mai încercat cu o ocazie să se mute la mine – când locuiam altundeva, nu că-l interesează – însă, trezindu-se confuz în faţa uşii fără să aibă paradoxal cheia ca s-o deschidă, a decis că ar fi optim să închirieze un apartament vecin, până s-a-ntâlni cu mine pe scări, moment în care a şi început să nu plătească întreţinerea noii chirii şi sunt convins nici chiria în sine. De atunci a venit de câteva ori la mine la cartofi pai, fără să-şi amintească exact ce face la Cluj-Napoca, fiindcă am uitat să spun că Sorel-Mihai figurează la evidenţa populaţiei în Haţeg.

Câtva timp mai târziu, eu şi grupul meu de prieteni şi implicit Sorel-Mihai care se numără singur printre ei, când ne numărăm să vedem câţi suntem, am decis să mergem într-un concediu la Barcelona, închiriind un apartament, plimbându-ne pe Rambla, simţindu-ne bine şi apoi întorcându-ne cu avionul low-cost la serviciile noastre, mai puţin Sorel care a preferat opţiunea de a face autostopul până în Italia şi de a se muta ulterior în Vietnam, ca să conducă o echipă de web developing şi să se drogheze şi să afle că vin din Africa şi să se mute cu mine, ceea ce ne aduce în prezent, deşi sunt convins că el are senzaţia că a ieşit de la vechea chirie după hârtie igienică şi a venit îndărăt, doar că stăteam altundeva, ceea ce am lămurit că pe el nu-l priveşte în mod direct. Fără hârtie igienică.

Fapt demonstrat acum câteva zile, când i-am pus în mână bani ca să cumpere hârtie igienică şi s-a dus după ea “că vine-n 5 minute”, doar ca să îl mai văd din nou când eram deja în pragul de a-l da în consemn la frontieră, “că s-a întâlnit cu fata aia de care-i place lui în Pub (?) şi să vezi ce drăguţă îi, s-a şi dus la baie să-şi spargă punga de puroi de la măsea, că nu se putea să-l vadă aşa, da’ a scuipat-o în chiuvetă, n-a înghiţit”.

Altfel, Sorel-Mihai este un bun gospodar şi face curăţenie, fiindcă zice că-i terapeutic pentru el (aspect asupra căruia nu mă contrazic deloc cu el, la câtă nevoie are de orice formă de alinare), curăţenie lucie aş spune, care ţine preţ de prima ţigară pe care o fumează, relaxându-se, înainte să se întoarcă de pe balcon răvăşind toate şi băgând hrană în el direct cu palmele şi ştergându-se cu farfurii şi gâlgâind sucuri sau alcool vărsate pe unde-i pică din mână şi dezbrăcându-se din mers şi zgâindu-se la calculator până adoarme pe unde pică şi trezindu-se de la erorile de la tastatură pe care băleşte.

Altfel câştigă bine din freelancing, sute şi mii de euro care i-s tranferaţi trunchiat prin tot felul de modalităţi para-fiscale încolăcite, pe care ulterior ba trebuie să-i distribuie alambicat într-o diagramă de datorii încălecându-se, ba îi sparge în drumuri ocolite dinspre de unde dracului i-a extras, pe trei sticle de Jägermeister deodată ca să nu se complice cu a comanda la pahar sau pe porţii duble de sushi la domiciliu sau îi pierde.

Aşa arată Sorel-Mihai acum, în habitatul său nenatural, după ce s-a pensat între sprâncene, dar i-a crescut la loc. Lui Sorel-Mihai îi creşte aşa de repede şi de dens între sprâncene, încât are trei sprâncene, în T.

El se îmbracă festiv la mine în casă, fiindcă e o perpetuă sărbătoare să îmi murdărească toate vasele şi să le lase-mprăştiate de parc-a venit Lady Gaga la Zilele Zalăului.

***

Într-o altă ordine de idei, noi la Conacul Jeg, locuim deasupra unei tanti mai în vârstă şi mai mult orizontală decât verticală, atât ca indice de masă corporală cât şi ca speranţă de viaţă. Dânsa este sora fratelui sociopat din State, despre care aţi mai avut ocazia să citiţi. Tanti Mia a avut doi câini, dintre care unul a murit, iar eu nu-nţeleg care-i marea tragedie, că erau la fel şi mai are unul.

Această pierdere precât şi cea a minţii o fac pe tanti Mia să nu sufere faptul că aparent noi bocănim diabolic de sus prin faptul că umblăm pe jos cu picioarele, în opoziţie cu a levita prin cameră. Tanti Mia îşi exprimă nemulţumirea prin a urca în partea ei de pod de deasupra apartamentului nostru şi a răsturna mobile şi alte lucruri ce sunt depozitate acolo şi a trânti gratiile (da!) de la uşa ei de la intrare şi a se întoarce la parter şi a bate cu ceea ce am presupus că ar fi o sucitoare în pereţii şi uşile din interior, cât de sus ajunge şi cu mătura în tavanul ei, deci podeaua noastră, în reprize de câte o oră şi jumătate cu pauze scurte să-şi tragă sufletul sau să schimbe mâna.

În apărarea sa, într-adevăr apartamentele sunt construite prost, cu plafoane înalte şi largi, ceea ce produc o rezonanţă stranie, dar pe tanti Mia o apucă isteriile de la parter şi până-n pod chiar dacă noi stăm la calculator şi ne uităm cu căştile puse la seriale sau dormim. Câinele, în tot acest răsptimp, nu scoate pâs! Nici la bocănelile noastre, fie ele imaginare, nici la crizele Miei în limbaj Morse care-s convins că sunt curios studiate de nişte submarine de pe cealaltă parte a globului. Totuşi, ea-l acuză şi pe căţel că latră-ntr-una, pe care eu nu l-am auzit plângându-se vreodată, exceptând când îl scoate în curte, de unde nu-l lasă să iasă vreodată, iar el hăuleşte deznădăjduit la alţii, vagabonzi.

Aseară, tanti Mia, într-un puseu de luciditate, a urcat la noi şi a bătut la uşă (ceea ce e mai familiar pentru ea, faţă de a suna la sonerie), iniţiind o discuţie civilizată despre cum să fac eu să nu mai bocăn în capul ei, cu mine încercând să-i explic că nu bocănitul e problema, ci chiar în capul ei. Nu am ajuns la nici o concluzie.

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Vămile din Senegal către Mali îs ceva.

Se măsoară în câte cratere pot să spargă cu TIR-urile de pe-o parte şi de alta a terenului neutru unde neutru înseamnă mai nou comun, fiindcă e o haltă densă de navetişti dormind unii peste ceilalţi, sfârşiţi de procedurile de traversare. Se poate compara cu tranzitul de bişniţă de după ‘90 dintre noi şi unguri. Ăştia îşi aduc unu’ altuia marfă, ticsind acoperişile dubelor cu bagaje de încă de vreo 2-3 ori înălţimea lor.

Întrările în oraşe sunt gâtuite de drumege pe – ca spaţiu – un singur sens, cu nesfârşite camioane parcate de-a curmezişu’, pentru verificări interminabile a nu înţeleg ce, la nişte baricade care par civile, cu butoaie şi crengi şi orice care poate bloca un traseu.

Poliţia, armata şi autorităţile în general continuă să fie splendide, rezumându-se la a salutat formal şi a schimba două trei vorbe curioase.

S-au terminat prostituatele. Toate locurile care par în general extrem de dubioase se dovedesc a fi restaurănţele locale intime şi prietenoase sau cocioabe cu frigidere de Cola, bere şi confuzie locală cu privire la mine. Toţi moţăie pe covoraşele pe care se trezesc ocazional să se roage.

Restu’-n jur e spaimă. Am probleme ocazionale cu ştie naiba ce, că nu reuşesc niciodat ăsă le explici, dar noroc că se prind singuri, nu c-ar şti să-mi lămurească ce-a fost.

Localnicii, mai mereu într-un război civil sau scoşi şifonaţi dintr-o proaspătă lovitură de stat, sunt săritori şi ospitalieri.

Am mers până acuma de mi s-a terminat acidul din baterie şi roata de pe spate, care suportă greutatea mai mare, pe care am încercat s-o reduc tot aruncând ba una, ba alta din boarfele pe care le folosesc în proporţie de 20%, celălalte cărându-le după mine “în caz că”. Am decis să mă cac pe multe în cazuri că dintr-astea şi să le rezolv când va să vie, mai ales că impresia generală este tot mai clară că oamenii locului o să facă pe dracu’-n patru să te rezolve cumva.

Încep să mă obişnuiesc. Ceea ce e liniştitor, exceptând că risc să mă rostogolesc zâmbitor în braţele primitoare ar vreunor terorişti răpitori, care-s convins că se pricep a se erija în nişte gazde deosebite.

Dar în Ghana am avut un traseu dezastruos, cu primele gânduri serioase de renunţare. Mi s-a spart roata schimbată şi am înlocuit totul cu avenlopa de offroad şi camera aferentă. E foarte instabilă şi frâna pe spate nu prinde bine. Era să spulber o bătrână ce mi-a sărit în cale şi am mers pe ploaie torenţială 200 de kilometri, ca să ajung frânt pe noapte în Accra şi să dorm pe jos la unu’ într-o cociobuţă primitoare.

Accra este pe jumătate o canalizare revărsându-se peste tarabele locanicilor, jumătate un Paris plin de cafenele, la rândul lor pline de albi. Ăştia n-au nici cel mai mic habar unde se află.

Aştept viza de Angola, care se estimează a fi o mare tăvăleală. Poate două săptămâni. Arcul de pe spate face sunete dubioase. Sau poate nu e arcul. Ştie pula!

Următoarea mare încercare este Nigeria.

Ataşatul român de la Abuja nu mă mai slăbeşte din mail-uri cu ştiri terifiante, care încep cu “stimate domn, nu doresc să vă înspăimânt, dar”, continuându-se cu ceva atacuri din preajma capitalei, blocări de drumuri de către şoferi de cisterne, că de ce le împuşcă poliţia cauciucurile, crime pe criterii religioase între creştini şi musulmani, răpiri de expaţi şi alte veselii dintr-acestea.

Încă mă decid dacă să traversez către Camerun pentru a vedea cu uăchii şi probabil pielea mea oamenii cu hiene sau să cot un vapor să mă ocolească pe mare până la Douala, care e probabi la fel de distractiv, având de ales între cele militarizate, deci pasibile de conficte, cele civile, deci expuse pirateriei. Am citit sugestii că pe nici unele nu e bine să adormi. Deşi toate pot fi poveşti romanţate, pentru că, la fel cum de departe de aude că Mali e finalul oricărei călătorii, trecerea mea a fost un sejur dansant stropit cu Red Label de amicu’ Mamadou. Exceptând Ghana. Unde engleza e mai diferită de engleză decât franceza de mai la nord-est.

Da’ nu poţi şti. Sunt mereu căcat pe mine de frică. Mi-e dor să urle Călin la mine şi să mă cheme Mihaela la ea-n birou pentru naiba ştie ce. Nu mi-e dor, de exemplu, de Marius Iulian. Cea mai mare problemă până la urmă este că mă-mbolnăvesc de cap, de la spaimă, grijă, dor şi nebănuit. La revedere.

Cotaţi căpiţa de poze pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare uşor mai distractiv.

[Du-te de vezi episodul 1: Cluj-Dakar / Sau episodul 2: Dakar, Senegal /Or the final one: Accra - Lagos, Luanda - Cape Town]

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

The customs in Senegal to Mali are something else.

They’re measured in how many craters they can break with their trucks on both sides of the neutral land, where neutral now means common, because it’s a dense waiting place for commuters who sleep on one another, exhausted from the crossing procedures. It is comparable to the illegal trades between us and the Hungarians, in the ’90s. They bring one another merchandise, cramming the top of their vans with bags two or three times their height.

The entrances in the cities are throttled with little one-way – size wise – roads, with endless trucks parked across, for endless check-ups for God-knows-what, at some civilian looking barricades, with barrels and branches and anything that could block a road.

The Police, army and authorities, in general, keep on being splendid, resuming to greeting me formally and exchanging a couple of curious words.

It’s all done with the prostitutes. All the places that generally seem dubious prove to be little local restaurants, intimate and cosy or shacks with Coke refrigerators, beer and local confusion regarding myself. They’re all dozing on their rugs that they occasionally wake up to pray on.

Everything else is fear. I occasionally have problems with God-Knows-what, you can never manage to explain them, but luckily they understand by themselves, not that they knew how to explain back to me what it was.

The locals, almost always in a civil war or coming out rumpled from the latest coup, are helpful and welcoming.

I’ve rode so long that all the acid in the battery is gone and so is the back wheel, which bears most of the weight, which I tried to reduce by throwing away some stuff from the things from which I use only about 20%, carrying the others around “just in case”. I’ve decided to screw many of those just in cases and deal with them as they come, especially as the general impression is becoming clearer and clearer that the locals will do their best to help you somehow.

I’m starting to get used to it. Which is comforting, except for the fact that I risk rolling with a smile right into the arms of some kidnapping terrorists, which I bet they can mislead people into thinking they’re the best hosts.

But in Ghana I had the most dezastruous route, along with the first thoughts of giving up. The wheel that I’ve changed went flat and I had to replace the offroad tire and it’s inner tube. It’s very unstable and the rear break does not work well. I almost crashed into an old lady that jumped in my way and drove through heavy rain for 200 kilometers, to get to Accra at night completely exhausted and sleep on the floor at some guy’s place, a welcoming little hut.

Accra is half a sewerage overflowing onto the locals’ booths, half a Paris full of cafÈs that are full of white people. They have no idea where they’re at.

I’m currently waiting for the Visa to Angola, which seems to be a big mess. In two weeks. The rear spring makes funny noises. Or maybe it’s not the spring. Fuck knows!

The next big trial is Nigeria.

The Romanian attachÈ in Abuja keeps sending me e-mails with terrifying news, which always start with “Sir, I don’t mean to frighten you, but…”, continuing with some attacks from around the capital city, roadblocks by  tank drivers, arguing with the police which shoot their tires, religious murders between christians and muslims, kidnapped expats and other cheerful news like these.

I’m still trying to decide whether to go across Cameroon, in order to see with my own eyes and probably skin the people with hyenas, or to find a ship that will take me on the sea to Douala, which probably is just as fun, having to choose between the military ones, liable to conflicts, or a civilian one, liable to piracy. I’ve read some suggestions that you shouldn’t fall asleep on neither. Although they can all be romanticized stories, because, as you can hear that Mali is the end of all journeys, my passing through was a jolly holiday, sprinkled with Red Label by my mate Mamadou. Except for Ghana. Where the English is more different from English than the North-Eastern French.

But you can never know. I always shit my pants with fear. I miss being shouted at by Calin and being asked by Mihaela to go into her office for God-knows-what. I don’t miss, for example, Marius Iulian. My biggest problem is that i’m going insane from fear, worry, longing and the unforseen. Goodbye.

Look for the pile of photos on the  Jeg fan page, in the photos section obviously, where all seems way fun!

[Go check out the first episode: Cluj-Dakar /Or the second episode: Dakar, Senegal / Or the final one: Accra - Lagos, Luanda - Cape Town]

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Senegal – ca ţară – este un fel de discoteca Millenium, din Zalău, în 1998, dacă-şi poate aminti cineva şi ca norocu’ nu-şi poate, în afară de eventual Tudor Mărghidanu, care n-o să zică la nimenea şi Anca Bora, care ş-aia s-a căsătorit ş-are destule pă cap, nu-i mai trebuie să afle proaspătu’ mire şi ce făcea p-acolo. Deci distractiv!

În afară de Capitală, că ajungem şi la ea imediat, totul este un sătuc oareşcâtva curăţel, presărat de panouri Orange, ale cărui tarife sunt spre zero, să poată vorbi vânzătorii de lebeniţă care alcătuiesc majoritatea populaţiei rurale între ei până se gată sezonu’ şi-ncepe imediat următorul, odată cu reîncărcarea cartelelor, deoarece aicia n-au iarnă.

“Ndiaye, maică, vezi că ţi-am pus pe Dacosu’ de Dakar nişte berbecuţ, da’ să ţi-l încălzeşti astăzi, cât îi proaspăt şi patru anvelope să-i dai la administratoare, ştie ea.”

Exceptând telefonia mobilă locală şi rarisim nişte orez – că nu vorbesc cu gura plină, deci mai bine nu şi-o umplu – cetăţenii nu-şi pot permite mult altceva, fiindcă odată ajunşi în Dakar, unde se mai găseşte şi altceva decât oferta de minute şi unde implicit lebeniţarii sunt înlocuiţi cu carteliţari, totul este scump ca naiba. În sensul că de trei ori cât în România orice de la supermarket, preţuri aproape vest-europene în restaurante. Restul disponibil este reprezentat de nişte cafei din “butoaie Nescafé” feştite cu vopsea ca să arate ca sigla şi nişte sandviciuri cu ceva carne insalubră scârmată de un bătrân dubios, din foste butoaie de Nescafé reprofilate.

Populaţia urbană este alcătuită din sportivi aspiranţi care toată ziua fug pe malul Atlanticului şi fac forţă cu greutăţi confecţionate din jenţi de taxi-uri, că oricum găseşti unul cojindu-se pe butuci tot la 20 de metri, apoi studenţi aspiranţi, dintre care majoritatea se prostituează pentru şcoală – nu ştiu băieţii cum se descurcă, dar am văzut oareşcâteva franţuzoaice tare zâmbăreţe. Io-am întâlnit o singură senegaleză mai de Doamne-ajută – pardon: Allah – care n-a vrut futai pe bani din momentul în care m-am uitat înspre ea, Sali, pe care-aţi mai văzut-o prin poze, ş-am ţinut de ea ca de-o bijuterioară până m-a dus acasă să-mi facă mafé. Toate celălalte costau să orice.

Ce rămâne din rezidenţi sunt tăţi până la ultimul cadre diplomatice sau cadre diplomatice în misiune. Cocălărimea de culoare şi piţiponceala aferentă care se strâng la fiţoşenia exclusivistă de pe alocuri o să presupun că sunt fructul iubirii lor.

Fostul preşedinte, în închipuinţa sa.

Reprezentanţii României, cu care am avut eu – în calitatea mea oficială de român nelalocul meu – norocul să interacţionez, sunt singurii dintre cei cu care-am interacţionat care se ocupă de-adevăratelea atât de-ai noştri cât şi de-ai lor, fie că e de rezolvat rapid o socoteală birocratică, fie că e pur şi simplu de mers cu diasporenii la un păhărel sau un peşte prăjit după program, ca să nu dai singur în paranoia de spaimă pe străduţe.

Vize din Senegal până-n Camerun.

Toţi ceilalţi funcţionari (însemnând până acum Mali, Burkina Faso, Ghana, Togo – nu, că m-au rezolvat în 10 minute, Benin, Nigeria şi în special putorile de la ambasada Camerun) sunt nişte fericiţi importanţi, cu greu traşi de sub aerul condiţionat. De la paznici la şoferi până la secretare, care-s altfel bine intenţionaţi, că nu se lăfăie-n imunitate, se umblă după curu’ a diverşi consuli şi ambasadori care-şi uită confraţii prin sălile de aşteptare şi care-o lălăie prin 4X4-uri, de la o recepţie, la un mall, la oarişce somn de după-amiaz’, c-apoi se gată programu’ cu publicul, au de rezolvat nimica-n taină.

Ca alb, te tratează cu un pic mai multă consideraţie, dar asta nu-nseamnă că nu vezi cum stau ai lor câte-o zi întreagă muşuroi, ca să fie chemaţi apoi a doua zi, că ăl mai mare s-a dus care pă unde, fără să zică la nimenea, a uitat de alea, i-i cam lehamite de astealalte şi tot aşa.

Apusul, văzut din cel mai de la Apus punct.

Purcoiul de poze se regăseşte pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare uşor mai distractiv.

[Du-te de vezi episodul 1: Cluj-Dakar / Sau episodul 3: Dakar-Accra / Sau episodul final: Accra - Lagos / Luanda - Cape Town]

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

Senegal – as a country – is somewhat like the Millenium Disco in Zalau, in 1998, if anyone can remember, and, luckily, nobody can, except for probably Tudor, who won’t tell anyone and Anca Bora, who got married and has enough trouble without her newly groom finding out what she was doing there. So, fun!

Besides the Capital City, we’ll get there right away, it’s all a somehow clean village, scattered with Orange billboards, who charges almost nothing so that the watermelon sellers, who comprise almost the entire rural population, can talk among each other until the season is done and the next one comes right after, in time for recharging their prepaid phone cards, ’cause there’s no winter here.

Except for mobile phones and, rarely, some rice – ’cause they don’t talk with their mouths full, so better not fill them – locals can’t really afford  much stuff, because, once in Dakar, where you can find stuff besides the charge-per-minute plan, and where, obviously, the watermeloners are replaced by phone-carders, everything is expensive as hell. Meaning that it’s three times more expensive than any supermarket in Romania, almost West-European prices in restaurants. The rest is represented by coffee from “Nescafé barrels”, painted over so they look like the brand and some sandwiches with some insanitary meat scraped off by a creepy old man from former Nescafé barrels.

The urban population is comprised of aspiring athletes who run all day long on the Atlantic shores and work out with weights made out of taxi rims, which you can find rotting away every 20 meters, then there’s the aspiring students, the majority of which prostitute themselves for school – I don’t know how the guys are doing, although I’ve seen a few way-too-smiling French girls. I met a single decent Senegalese girl, God bless her – I mean: Allah – who didn’t want to fuck for money the second I looked at her, Sali, which you’ve seen before in photos which you’ve seen before in photos, and I kept her like a jewel until she took me home to make me mafé. All the others charged for anything.

The rest of the rezidents are all ’till the last one diplomatic staff or diplomatic staff on a mission. All the colored douchebags and their bimbos who gather at the exclusivist fancy spots I’ll assume to be their lovechild.

The ex-president, in his own personal vision

The Romanian representatives, with wich I had the luck of interacting, in my capacity of misplaced Romanian, are the only ones with which I’ve interacted who really deal with our people, as well as their people, whether that means quickly handling some birocratic issue or simply going out for a drink or a fried fish with the diasporeens, after work, so that they don’t freak out by themselves on the streets.

Visas from Senegal towards Cameroon.

All the other officials (meaning, so far, Mali, Burkina Faso, Ghana, not Togo, they fixed me up in 10 minutes, Benin, Nigeria and especially the lazy asses from the Cameroon Embassy) are some happy importants, which can hardly be dragged from under the air conditioning. From the guardians to the drivers and the secretaries, which otherwise are well intentioned, ’cause they don’t rejoice in immunity, they all please various consuls and ambassadors who forget their fellows in waiting rooms and drive around in their 4X4s, from a reception to the mall, then to an afternoon nap, until the opening hours are done, ’cause they have to deal with nothing in privacy..

As a Caucasian they treat you with a bit more consideration, but that doesn’t mean that you don’t get to see the locals sitting all day in line, in order to be called again the next day, ’cause the big guy went God-knows-where, without telling anyone, he forgot about those, he’s sick of the others and so on.

The sunset, seen from the most Western point.

The shitload of photos can be found on the Jeg Facebook fanpage, in the photos section obviously, where all seems way fun!

[Check out episode 1: Cluj-Dakar / Or episode 3: Dakar-Accra / Or the final one: Accra - Lagos, Luanda - Cape Town]

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Mersul în Africa este deosebit – vă recomand să faceţi şi voi – în sensul că în fiecare zi îmi doresc să mor şi mi-e frică să mor simultan, alternând această confuzie cu pauze de înăbuşit plânsul.

Mă cac pe mine de câte ori motocicleta scoate vreun sunet cu care nu-s obişnuit, ceea ce face frecvent parcă ştiind, asta când nu cură direct ceva de pă naiba ştie unde, iar eu stau şi mă uit cu perplexitate demult anticipată, scărpinându-mă în diverse orificii, ca soluţie. O nehotărâre continuă între a abia aştepta să ajung în pizda mă-sii oriunde m-aş putea da jos de pe mototcicletă în siguranţă, în opoziţie cu a reuşi să mă urc în sfârşit în pizda mă-sii pe motocicletă şi să pot pleca odată de acolo.

O să o luăm pe scurt, ca să avem de unde ne lungi… 10.000 de kilometri.

Europa ştiţi, a puşcat pompa de apă la Zagreb, lângă service-ul BMW. “Norocul” ăsta m-a costat 450 de euro cu schimbat termostatul, uleiul, alte meştereli şi s-a adăugat şederea de vreo 5 zile.

Am trecut în Africa prin Tarifa (Spania) – Tangier (Morocco), unde s-a gătat veselia. Tot în jur e dubios, deşi – tot mai sporadic – întâlneşti aceiaşi tineri cu iPhone-uri, adulţi cu grijile lor, ţiganii lor, tiriştii, autorităţile corupte. De un miliard de ori mai mulţi ciorditori, combinatori, “ghizi”, toţi prietenii cei mai buni parcă de-o viaţă, pentru o piaţă restrânsă de europeni confuji.

De exemplu, la trecerea dintre Maroc şi Mauritania este o falie neutră, pietroasă şi nisipoasă, de vreo 4 kilometri, cu teren minat în jur şi maşini devastate pe traseu. Am scăpat motocicleta de două ori în dune, nişte localnici binevoitori s-au oferit să mă ajute, contra sumei modice de 150 de euro. SĂ O RIDIC DE PE JOS!

În vestita piaţă centrală din Marrakech m-am aşezat la o terasă dintre câteva sute, în aplauzele generoase ale personalului, care trăgea fizic de oricine se deplasa printre localuri, până stătea jos. În mai puţin de 30 de secunde m-am răzgândit şi m-am dus la alta, unde nu trăgea nimeni de mine să mănânc, deci clar aveau de ce. Am mâncat în tihnă, doar ca să fiu la limita de a fi bătut de personalul primei terase, când am trecut la întorcere pe lângă ea.

Poliţia, cel puţin până în Senegal, este demnă şi corectă. Armata, în afară de graniţe, unde e haos şi violenţă (doar verbală), tratează turiştii corect, fac semne discrete când să încetineşti şi nu există abuzuri, doar controale multe, însă rapide şi amicale. Exceptând o şpagă de 30 de euro redusă de la 50 pentru viteză şi că mai îs curioşi de câte-un GoPro, nu c-ar şii ce să facă cu el. Da’ autorităţile nu fac nimica cu localnicii. Nu există reguli de circulaţie, deşi garagaţa rutieră e segmentată de baricade de control a tot pentru nimica, nu există razii prin comerţ, verificări, zero autorizaţii la orice amplasament, absolut orice e contrafăcut, furat şi de vânzare.

E plin de poliţie degeaba şi e plin de gunoieri, tot degeaba. Oricine lasă orice oriunde, cât eu cred că şi acum am diverse ambalaje păstrate prin buzunare, dintr-o convingere încăpăţânată că voi găsi unde să le arunc, adică să fie un coş, că altfel, repet, pot oriunde, că nu ar ieşi în evidenţă, da’ deloc. În Senegal se schimbă treaba, pe câtă SIDA au, pe atâta sunt de ordonaţi şi civilizaţi. Doar când am văzut din nou iarbă am realizat cât de deprimant a fost prin peste 3000 de kilometri de deşert.

Zi de zi trec prin câte-un Iad, ca să ajung într-un Rai. Sute şi mii de kilometri de de continuă pustietate, după mormane de gunoi, după comunităţi întunecate, adunate ca un muşuroi în jurul meu, oferindu-se, ameninţându-mă, neştiind dacă-mi zâmbesc sau rânjesc. Bombe păduchioase de dormit, în medine-bucătării-comune-bordeluri sau pe unde mă prinde noaptea, la birturi, la bufeturi. Maxim 10 euro cazarea, pentru care nu merită scos cortul, mai ales singur, că poate aşa mai prind şi un duş cald.

Apoi – spontan – o piscină cu WiFi. Sau un grup de tineri cu care ieşi la un Heineken şi te adaugă pe Facebook. Sau nişte europeni într-un camion de touring (mereu camion, cât o jumătate de cartier occidental pe dinăuntru, să le fie familiar şi confortabil), care mă scot dintr-o dună în care-am rămas, că m-am dus să fac poze, cu cartierul meu în spate. Sau câte-un auberge al vreunei franceze, care are îngheţată de casă, bananier în curte şi ascultă reggae relaxată, în mica fortăreaţă din centrul nebuniei.

Fiecare vorbeşte altă franceză decât precedentul. Dacă-s pe drumuri, am nisip păstă tăt, până-n cur. Put cu cearcăne, ţinând grămadă de tot ce am, pe lângă europeni cu pălărioare de soare, căutându-şi autocarul să se ducă acasă. Fiecare oprire înseamnă luat în cârcă după mine boarfele de valoare sau pişat de unde pot să văd motocicleta. Îmi apar bube de la nu-ştiu-ce, de-mi număr în cap vaccinurile. Dispar.

Există o cârcă de poze pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare uşor mai distractiv.

[Du-te de vezi episodul 2: Dakar, Senegal / Sau episodul 3: Dakar - Accra / Şi episodul final: Accra - Lagos, Luanda - Cape Town]

***

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

Going to Africa is something else – I highly recommend it – meaning that every day I wish I would die and I’m afraid of dying, at the same time, alternating this confusion with trying to hold back tears.

I nearly shit myself whenever my motorcycle makes a noise that I’m not used to, which it does frequently, as if it knew, when something doesn’t drip from God-knows-where, and I just sit and stare with a long-anticipated perplexity, scratching myself in various holes, as a solution. A constant indecision between hardly waiting to get wherever the fuck I’m heading, so I can just get down from the motorcycle, as opposed to finally getting the fuck on my motorcycle in order to get away from that place.

We’ll take it in short, in order to prolongue it…for 10,000 kilometers.

In Europe, as you all know, the water pump popped in Zagreb, near the BMW service. This “good luck” costed me 450 euros, as I had to change the thermostat, the oil and some other fixing, along with staying there for 5 days.

I got to Africa through Tarifa (Spain) – Tangier (Morocco), where the fun was over. Everything around is dubious, although – increasingly rare – you find the same young people with iPhones, same adults with their concernes, their gypsy, their truck drivers, their corrupted authorities. A million times more thieves, hoaxers, “guides”, all acting as they were the best of friends, for a limited market of confused Europeans.

For instance, between Morocco and Mauritania there is a neutral land, with rocks and sand, of about 4 kilometers, surrounded by a mine field and scattered with devastated cars. I dropped my motorcycle two times in the dunes, and some willing locals offered to help, for a small fee of 150 euros. TO PUT IT BACK ON THE WHEELS!

In the famous central market of Marrakech I sat at a terrace among hundreds of others, cheered generously by the staff, who was physically dragging everyone who was walking by, until they sat down. In less than 30 seconds I changed my mind and I moved to another place, where there was nobody to drag me by the hand to eat, which meant that they didn’t have to. I ate quietly, only to be almost beaten up by the staff at the first terrace, when I walked by it while going back.

The Police, at least until Senegal, are dignified and fair. The army, except for the borders, where there is only chaos and violence (only verbal), treat tourists fair, make sublte gestures when you should slow down and there aren’t any abuses, only loads of controls, which are fast and friendly. Except for a 30 euro bribe, reduced from 50 for speeding, and the fact that they get a bit curious of the GoPros, not that they would know what to do with them. But authorities don’t do anything about locals. There aren’t any driving rules, although the road madness is segmented by control barricades for nothing, there aren’t any trade roundups, inspections, zero authorisations for any emplacement, absolutely everything is counterfeited, stolen and for sale.

It’s full of police for nothing and it’s full of scavengers, again for nothing. Everybody leaves everything everywhere, and I believe that I still have some wrappings inside my pockets, stubbornly convinced that I would find a place to throw them away, like a bin, because otherwise, I repeat, I can throw them anywhere, they would not stand out, not at all. In Senegal it’s a different story, as much AIDS as they may have, as tidy and civilised they are. It was only when I saw grass that I realized how depressing it had been, going through 3000 kilometers of desert.

Day after day I go through a hell in order to get to a heaven. Hundreds and thousands of kilometers of continuous wilderness, of piles of garbage, of dark communities, gathered like ants around me, offering, threatening, not knowing if they’re smiling or grinning. Ratholes full of lice to sleep in, joint-kitchen-whorehouse-medinas or wherever I get to spend the night, in bars, in pubs. For a maximum 10 euro accomodation, it’s not worth it to take my tent out, especially alone, at least I might get a hot shower.

And then – out of nowhere – a pool with WiFi. Or a group of young people with whom you go out for a Heineken and they all add you on Facebook. Or some Europeans in a touring truck (always a truck, the size of an occidental neighbourhood on the inside), who pull me out from a dune I got stuck in, because I had went to take some photos, with my whole neighbourhood on my back. Or a french lady’s auberge, who has home made icecream, a banana tree in her back yard and listens to raggae relaxed, in her little fortress in the middle of madness.

Each person talks a different French from the previous. If I’m on the road, I have sand all over, up to my butt. I stink with dark circles around my eyes, holding tight all my stuff, next to Europeans with sun hats, casually looking for their coach bus that will take them home. Every stop means grabbing all my valuables or peeing wherever I can see my motorcycle from. I get bumps from God-knows-what, that I start counting all the shots that I had. They disappear.

There’s a bunch of photo’s on Jeg Facebook fanpage, in the photos section obviously, where all seems way fun!

[Check out episode 2: Dakar, Senegal / Or episode 3: Dakar-Accra / Or the final one: Accra - Lagos, Luanda - Cape Town]

Credeţi probabil că asta se datorează noii mele iubite, fiindcă – scârba dracului – asta nu mă-nşeală cu fostul prieten, cum se îndeletniceau celălalte, mai puţin Lavinia, pe care o rog pe această cale să îmi răspundă totuşi la telefon, că asta nu-i o atitudine matură.

În sfârşit, aveţi dreptate: este vina ei, într-o anumită măsură, fiindcă Alice Strete mă face fericit. (Sper ca această declaraţie să îi ajute la şcoală, la Publicitate, cât şi în viitoarea carieră din domeniu.) Situaţie care nu mă motivează deloc. Însă nu-mi justific şi mă acuz mereu că am pierdut-o din vedere pe prietena ei cea mai bună, al cărei nume îl regăsiţi în titlu, care cred că îi ajută îndeajuns la indexarea în motoarele de căutare.

Pe prietena cea mai bună a lui Alice am cunoscut-o relativ deodată cu Alice. Relativ – pentru că, deşi pe Alice am văzut-o prima, fiind frumoasă, prietena ei şi-a deshis prima gura, neîntrebată – desigur, când eu mă adresam lui Alice şi nu ei.

Aş putea spune că mă ştiu mai mult cu prietena lui Alice decât cu Alice. Cumulând timpul petrecut împreună după următoarea formulă: scădem, din vremea totală în care Alice există, perioada pe care aceasta este obligată să o petreacă alături de prietena ei; apoi scădem etapele în care, deşi Alice este cu mine, totuşi trebuie să îi răspundă la SMS-uri prietenei ei, că altfel o sună, ceea ce scade şi mai mult. Timpul rămas se cheamă timpul disponibil al lui Alice, care este compus din timpul petrecut de toţi trei împreună, adică eu cu Alice şi prietena lui Alice, dat fiind că timpul prietenei lui Alice petrecut cu Alice este necesar să fie privat, în opoziţie cu al nostru, care nu este necesar să nimică! Există, paradoxal, şi timp petrecut de mine fără Alice, dar cu prietena lui Alice, de obicei când Alice este plecată din localitate, aşa că prietena ei trebuie să smulgă de pe mine orice “amount” rămas de Alice pe mine, probabil de pe periuţa lui Alice de dinţi. (Prietena lui Alice are şi ea periuţă de dinţi la mine acasă.)

După acelaşi raţionament, sunt mai apropiat de prietena lui Alice decât de Alice, dacă am măsura proximitatea de pe parcursul timpului petrecut în trei, când prietena lui Alice stă între mine şi Alice, pentru ca, în acelaşi timp, ea să fie aproape de Alice, iar eu departe. Dacă, din întâmplare, prin orbitarea naturală a planetelor prin Univers, ajungem să ne schimbăm locurile, se aud bipăieli foarte familiare de SMS, care de obicei semnifică faptul că Alice este prea departe, deja de prea mult timp, faţă de prietena lui Alice, fapt care nu este admisibil.

Prietena lui Alice optează în funcţie de următoarele posibilităţi de timp al lui Alice, în ordinea preferinţelor: timp pe care Alice să-l petreacă cu ea, indiferent de condiţii; timp pe care neapărat Alice să nu îl petreacă cu mine în mod special, timp pe care Alice să-l petreacă NUMAI cu ea şi nimeni altcineva contactabil pe orice cale în jur, timp care mereu este groaznic de puţin, în opinia prietenei lui Alice şi trece atât de repede (consider eu – fiindcă îl consumă lămurindu-se de ce Alice petrece aşa de mult timp cu mine, timp cu altcineva, în general nu timp cu ea).

La un moment dat, ne-am retras la mine acasă (normal că toţi trei). După vizionarea în comun a unui film pe durata căruia prietena lui Alice stătea îmbufnată că nu e singură cu Alice la mine în apartament, eu cu Alice ne-am culcat în intimitate. Prietena lui Alice n-a suportat singurătatea celeilalte camere cu conexiune la Internet, ieşire spre frigider, HDD extern cu filme, hartă cu Africa. Motiv pentru care a încercat să fugă de acasă (de la mine), în speranţa că Alice va remarca lipsa ei şi va intra în panică, crezând că şi-a pierdut prietena pe vecie, de parcă nu s-a întoarce s-o certe sau i-ar trimite SMS-uri de reproş, după care ar suna că de ce nu-i răspunde.

În mod deloc surprinzător, Alice chiar a remarcat lipsa ei, prin faptul că nu ne-a fost întrerupt somnul din 25 în 25 de minute, imediat ce aţipeam, de la SMS-urile menţionate, atât de prezente ca nişte borne în relaţia noastră. Şi chiar s-a trezit de la faptul că… de ce nu o trezea nimica?!

Pe prietena lui Alice am găsit-o grămadă pe jos, într-o rână, rezemată cu mecla de uşa de intrare în apartament, pe dinăuntru, unde adormise obosită de furie, după ce nu reuşise să deschidă yala a cărui zăvor e montat cu capul în jos şi trebuie să întorci invers ca să deblochezi, ceea ce nu i-a trecut prin capul sec, cât era orbită de ură.

De asemenea, când mergem la gară să o întâmpinăm pe Alice venind de la Orade’, trebuie să fie separat, în cadrul unei competiţii, pare-se, pentru că prietena lui Alice vrea să ajungă prima, deşi eu stau mai aproape, iar ea greşeşte linia la care trebuie să aştepte, fapt de care este vinovată Alice, care vine cu trenul la linia la care stau eu, fiindcă aparent m-ar favoriza.

Prietena lui Alice e bună la un singur lucru: făcut curăţenie prost. E hipsteră de aia tunsă ca o lesbiană şi pune în glumă manele la chefuri, da’ apoi le ascultă pe toate întreaga noapte şi cunoaşte versurile la fiecare.

***

[temă de vacanţă, că probabil iară n-o să scriu un anotimp: conspectaţi din Registrul diverse!]

***

Într-o altă ordine de idei, la vecina de mai jos a venit în vizită fratele “din America”. Om de bine, plecat imediat după Revoluţie cu loteria vizelor în Canada, s-a întors, cu ambiţii gospodăreşti, un neo-nazist part-time de vârsta a doua, veşnic nemulţumit de proasta orânduire din România abandonată, dispus să rezolve el lucrurile.

“Cam bocăniţi acolo sus, parcă-i El Dorado, bicicletele astea să dispară urgent din hol, că nu-i parking, mulţi ar trebui împuşcaţi, Hitler nu o fost el prost”, ne relatează el, rupând-o pe engleză cu accent nativ şi-n referinţe anglo-saxone, când nu-şi găseşte cuvintele, ca la el acasă.

Pe fratele din America l-am cunoscut în absenţă, prin arta bilingvă pe care am remarcat-o de cum m-am mutat. Un zid de piatră impenetrabil pe care scrie cu spray roşu STOP PRIVATE PROPERTY NU ÎNCĂLCA

O traducere din topor, desigur, probabil ca să sugereze seriozitatea cu care ar fi tratată orice problemă de securitate în care, citind acest text, deja te afli, în condiţiile în care textul este poziţionat adânc în interiorul curţii, unde deja eşti în ilegalitate. Chit că nu te ajută cu nimica, fiindcă fratele din America i-a instalat surorii sale gratii la uşa de la intrare-n casă, înainte să plece.

Precum orice artă e un “work in progress”, cum ar zice fratele din America, de când s-a întors, zidul a fost completat cu nişte chenare negre, tot cu spray făcute.

Până mai ieri, când l-am întâlnit pe fratele din America afară, pe trotuar, betonând în bordură nişte blocuri mari de piatră, pe care scrie, fireşte, “NO PARK”. Ca să se asorteze cu exteriorul zidului de la trotuar, pe care de asemenea a adăugat “NU PARCA!”, ca să citească şi românii care merg pe jos şi nu au maşină ca el în America, dar să fie preveniţi.

Nu vrea să-l ajut, deşi m-am oferit, vădit interesat de munca lui. O iau spre curte, când mă izbeşte: o svastică. Pe arta iniţială. Aoileu! Îl întreb ce-i cu svastica. Îmi răspunde: “Să ştii că io am citit multă istorie!” Ok, n-o fost Hitler prost, dar svastica e invers. Deoarece, invariabil, ca orice copil retardat, domnul o desenase în oglindă. “Lasă că aşa e modernă!” Bun şi de ce are lângă o stea a lui David? El probabil închipuindu-şi că face o pentagramă. “Da’ aia ce mai are?!” E simbolul evreiesc.

L-am lăsat să dezbată conflictul conceptual alături de un domn de etnie romă care îl ajuta la amestecat mortarul. Fratele din America încerca să-l convingă de faptul că ar fi fost o lume mult mai disciplinată, dacă învingea rasa ariană, iar ţiganul îi explica faptul că este interzis prin lege să decorezi cu svastică poarta.

Pe-nserat, vecinul neo-nazist, la cererea publicului, a revizuit şi adăugit arta prin metoda de restaurare cunoscută drept copilul retardat.

Lucrul 1:

Lucrul 2:

Notaţi acoluţă, activitatea şi relaţia cu instituţiile publice, toţi care sunteţi din Cluj sau aveţi treabă cu Clujul şi vă convine sau nu, după caz, pe banii voştri, Proiectul se cheamă “Clujul are atitudine” şi e făcut de draga Vitrină pentru AFA Cluj.

Pe parcursul turului, tot aici va fi tomberonul general. Iar acolo numai voi arunca pe jos. Deci mergeţi şi apăsaţi butonelul.