În cea mai mare măsură, pentru că pute a peşte şi ţi-e greaţă după ea.
[Articolul de mai jos a fost publicat şi pe Foaia Transilvană, a amicilor de la patronatul concurent, că de ce să-i plătească pe-ai lor, când îi pot plăti pe-ai noştri. Hai, linkul e gratis, că vin sfintele sărbători.]
De obicei, când livada de materiale monetizabile dă în pârg câte-o tragedie cu rata mai sporită de necaz, orice gazetar, care şi-a primit porţia lui de stat până-n brâu în viitură şi poate recita microbuzele spulberate de tren după numerele de înmatriculare, ştie din instinct că urmează să culeagă roadele bine coapte ale recoltei de ora 17.00. Analogia mai mult decât sumbră a sezonului sunt nou-născuţii arşi la maternitate.
Când au început fluxurile să verse articole cu lacrimi de jurnalist, pe la mijlocul lunii, se anticipa clar măcar o săptămână zdravănă de breaking-news-uri morbide printre diverse acţiuni populiste „pentru îngeri”, „imagini şocante”, dacă avem noroc „filmări şocante”, să nu uităm de vina lui Boc, deci practic Băsescu şi – că doar suntem profesionişti – promo-uri atent vignetate, sincronizate cu muzica scoasă prea timpuriu de la păstrare pentru anticipatele generice ale vedetelor programate să moară în grila de toamnă.
Însă admit că mass-media m-au luat prin surprindere tura asta: s-au lungit departe peste cât oricum nu le-ar fi permis nesimţirea cu care totuşi ne-au obişnuit.
Sigur, întoarcerea lui Chirilă cu Raicu din vacanţă le-a mai dat timp reporterilor să-şi golească memory cardurile pentru tranşa de bebeluşi care urmau să moară la terapie intensivă. Însă se ştia din timp că nu pot rudele plânge în total, cât pot televiziunile filma fiecare în parte. Un tabloid (alegeţi-l la întâmplare, că-l nimeriţi) a trecut la concesii dramatice, luând decizia editorială dificilă de a micşora ţâţele de la pagina 3, ca să se reverse peste spaţiul dezlocuit prim-planurile cu incubatoarele topite, de pe pagina 2.
De la microfoanele care înecau sughiţurile părinţilor cărora le mureau copiii în declaraţiile autorităţilor dimineaţa, înviau din greşeală după-masa şi mureau de-a binelea noaptea, până la preoţii care socoteau procedura de înmormântare care nu l-ar necăji pe Dumnezeu, începe să fie limpede că ne trebuie ceva de proporţii epocale pentru ca spaţiul limitat dintre calupurile de publicitate să se aerisească. Culmea – nu mai merge nici cu parastasul Mădălinei, nici cu ultimul Slapgate al Preşedintelui, nici cu noile acuzaţii împotriva lui Diaconescu.
Încep să cred că până şi a doua venire a lui Iisus va fi tratată periferic doar pe bloguri şi, tangenţial, pe unele forumuri, acum că presa galbenă a ajuns la maturitate.
***
***
