Dragostea şi de ce nu.

1,078 comentarii

Dacă Alain de Botton şi Esther Perel ar avea un copil… i-aş crede.

Cred că mi-am dat seama cum e cu relaţiile¹ şi nu e promiţător.

Spre deosebire de iluzii, care sunt foarte promiţătoare! Aşa că vă spun şi vouă, ca să-mi ziceţi ce credeţi (şi poate fut şi io ceva), iar dacă nu sunteţi de acord, puteţi să vă uitaţi mai departe la Friends sau alt căcat de genu’ ăsta.

Bun deci: Precum bine ştiţi, mie-mi plac multe fete, empiric deodată. A, şi nu în sensul că în pat, că ar fi prea aglomerat pentru restul serii şi n-am de oferit altceva decât maximum UN sex bunicel înspre mediocru, după caz, de persoană, per unitate de timp.

Da’ se prea poate să poftesc LA mai multe tentaţii deodată, iar din aceste considerente, lumea – care ea nu face niciodată aşa ceva! – mă-ntreabă curioasă: “Măi, porcule, o să mori singur!”

Foarte bine.

O perioadă (foarte scurtă, din fericire) mi-am pus problema şi mi-am dat seama că pesemne nici nu vreau altfel. Felul meu de a fi şi lucrurile care mă fac să mă simt bine exclud continuitate cu şi responsabilitate faţă de altcineva.

“Dar, măi, Darius, tu doar fugi de commitment!” Corect. Şi sper că suficient de tare, cu toate membrele. Singura diferenţă e că voi alergaţi prea încet.

Treaba asta cu iubirea eternă de persoana aleasă este o idealizare romantică şi nu e compatibilă cu toate felurile de oameni.

E compatibilă doar cu ăia complăcuţi, care nu vor mult şi e ca şi cum te-ai cupla după horoscop, sperând să funcţioneze până la adânci bătrâneţi, care şi doar asta e destul de pretenţios. (Mă-ntreb cât de reprezentativ eşantion am cuprins în ultimul paragraf.)

Desigur, nu voi. Faceţi însă un exerciţiu de memorie:

De ce nu a funcţionat cu ultima persoană pe care aţi iubit-o cu adevărat?

De ce nu a funcţionat cu ultima persoană care v-a iubit cu adevărat?

Parcă din acelaşi motiv, doar că invers.

Şi acum, un exerciţiu de imaginaţie, nu-ntreb retoric, chiar răspundeţi-vă-n cap:

De ce credeţi că ar funcţiona data viitoare?

Ce credem noi şi ce se-ntâmplă de fapt, cum bine ştim şi, culmea, nu ne interesează.

Ne înamorăm de câte cineva şi-n cap ni se conturează (spoiler alert: fals) toate aşteptările pe care le aveam de la celălalte relaţii deja eşuate.

Asta ştim, da? E de la părinţi etc.

Totuşi, facem rapid abstracţie de realitatea că-n esenţă ne-am înamorat dintr-un like două pe Instagram (echivalentul modern al zâmbetului uşor pilit) şi investim pac-pac toată zestrea emoţională în a ne confirma aşteptările.

Deşi noi ştim.

Apoi ne afundăm ca nişte VC de ăia proşti şi nu mai ieşim de acolo până urâm persoana (că pe noi ne uram de la-nceput) sau până ne dezlipeşte persoana de pe ea cu greţică. Îi zice “sunk cost fallacy”.

Păi, dacă ştim, de ce mă mai întrebaţi?…

Lucruri PE care – cazul acuzativ – ar trebui să le facem, dar n-o să le facem şi ce facem, mai degrabă.

Păstrat legătura cu foşti şi foste, fiindcă sunt dintre persoanele care ne cunosc cel mai bine, au ţinut la noi şi acum nu mai au nici o miză şi ar putea forma o comisie de evaluare chiar competentă sau cel puţin consultanţă externă la un terapeut. Da’-n loc de asta, pe câte le-aţi blocat pe Whatsapp cu ostilitate?

Vorbit cu foştii sau fostele actualelor sau actualilor voştri, tot ca-ntr-un fel de terapie, dacă nu măcar de documentare constructivă, fiindcă, precum subliniam mai sus, sunt dintre persoanele care le cunosc cel mai bine, au ţinut la ei şi ele şi acum nu mai au nici o miză şi ne-ar chiar putea da nişte sfaturi pentru binele lor. Ş-al nostru. “POFTIM?! Da’ dacă e mai bună decât mine sau are pula mai mare?” Mda, păi, aparent, nu e aia…

Vorbit cu actualii şi actualele fostelor şi foştilor voştri, deschis, oferindu-le informaţii oneste şi binevoitoare, ca să le fie bine celor cândva dragi vouă, acum dragi altcuiva. “POFTIM?! Da’ dacă e mai bună decât mine sau are pula mai mare?” Mna, păi, aparent, poate aia e. Şi dacă e, ce?…

Uite…

Eu nu cred în amor veşnic, precum nu cred în Dumnezeu: ar fi fain, da’ nu se poate. Şi lumea, tragi-comic, e uimită; fiindcă crede-n amor veşnic ca-n Dumnezeu: necercetând.

În concluzie, eu nu ţin o relaţie nu doar fiindcă că nu prea am chef (care veţi remarca că e, mai des decât mai rar, şi motivul vostru), dar pentru că sunt improbabile statistic. Şi nici nu merit musai una mereu, cum nu merită nici tăte apucatele pe care mi le găsesc. Şi nu vreau o neapucată.

În mod ironic, din acelaşi motive nu ţine nici restu’ lumii o relaţie. Doar că se farmecă ţinând, în medie, mai puţine.

Aşa că ţin cât mai multe relaţii încap, până se termină timpul. Eu nu zic că poligamia de cocalari e soluţia. Nici poligamia hipsterilor – poliamoria. (Deşi putem dezbate pe marginea legatului în paralel faţă de legatul în serie, dacă tot e să ne sporim şansele şi creştem performanţa.)

Dar poate un fel de monogamie aspiraţională…

Care-i faza, atunci?

Nu ştiu, văd io!

Desigur, există convenţia aia cu transformatul într-un parteneriat solid. Dar. Aia. E. Altceva.

Deoarece egalitate-ntre femei şi bărbaţi (care e bineee, înainte să vă daţi cu pizda de pământ… băieţi), practic nu mai avem nevoia de constanţă relaţională şi valoarea de loialitate emoţională (care e teoretic rău). Tipurile de personalitate care până acum erau forţate de conjunctură sau doar credeau din tradiţie că vor familie şi copii, acum pot să se cupleze nestăviliţi cu tsunamiul de tentaţii la care acum au acces. Iar ăialalţi, care nu vor mai mult decât uneori concediu, sperăm să ţină natalitatea.

Şi cum doar “teoretic rău”? Fiindcă aţi citit pe fugă ierarhia lui Maslow a nevoilor şi aia de “dragoste şi apartenenţă” nu trebuie (şi nu e plauzibil) să vină de la o singură persoană, perfect aliniată, cu care să murim deodată-n braţe.

Şi chiar şi însuşi Maslow a zis că e cam şubredă piramida şi ulterior – ceea ce aţi omis convenabil să aprofundaţi – a mai adăugat colac precar peste pupăză instabilă şi “curiozitatea nativă a oamenilor”… FAŢĂ DE ALTE CURURI!

FAQ

Bun, da’ ăia care-s cuplul fericit din grupul de prieteni?

Deocamdată.

Şi părinţii şi bunicii noştri?

Ăhă, hăpt!

Păi, şi noi?

Poate vi se-arată, mai poate că nu.

Încercăm prea mult cu “happily ever after”. “Happily” nu e destul?

¹ Da’ se poate să mă-nşel.